LiterNet se confundă cu o etapă foarte importantă din povestea creşterii mele (veşnic neîncheiate). Este locul de care aveam nevoie, care mă învăţa câte ceva despre ce poate fi valoros în cultură, dar mai ales mă întorcea cu faţa spre mine însămi. Niciodată prin prelegeri, mereu în experienţă. Şi atât de discret încât nu am ştiut exact ce mi se întâmplă, decât la câţiva ani buni după ce viaţa m-a mutat în altă "şcoală".
De la bunicul învăţasem, printre altele, să stau în linişte seara, înainte să mă bag la culcare. Bunica îmi arătase cum pot să înţeleg ceva diferit faţă de ce credeam eu că e bine. De la profu' de geogra' furasem puţin din ce înseamnă să-mi pun întrebări şi să rabd lipsa răspunsului.
Dar restul anilor, până la întâlnirea cu LiterNet, au fost somn de voie în plimbările de pe străzi. Nu mai reuşeam să mă întâlnesc cu nimeni. În adolescenţă mi-au lipsit tocmai acei oameni care să mă inspire şi să-mi dea curaj să acţionez fără presiunea rezultatului. Ei erau acolo, coexistau cu mine, dar nu ştiam cum să-i găsesc.
Când am citit că LiterNet caută un membru în redacţie, mi-am depus şi eu candidatura cu o încredere care nu-mi era deloc caracteristică. Imediat ce am primit acceptul intrării în echipă, a început şcoala subtilă după care tânjisem în adolescenţă şi de care nu avusesem parte nici în facultate. Aveam 22 de ani.
Până la acel anunţ nu auzisem de LiterNet şi nici nu citisem propunerile lui. Dar am avut de la început un sentiment foarte bun legat de proiectul ăsta. Am intrat cu o disponibilitate foarte mare în el. În primele săptămâni am recuperat ce nu citisem despre vremurile contemporane cu mine, cea de atunci. În scurt timp, fiecare autor pe care îl citeam de pe portal căpătase o voce în mintea mea, chiar dacă nu ne întâlnisem niciodată. Nu eram foarte dornică să caut fotografii cu ei. Când mai dădeam întâmplător peste vreo imagine, mă uitam cu surprindere la asta, pentru că nu mi-i puteam închipui fizic. În schimb, toţi aveau un anumit timbru al vocii.
În copilăria mea, orice muncă era făcută pe un anumit fundal sonor. Fie era radioul, fie vocile oamenilor din jur, fie frunzele uscate, păsările, vântul... La ţară mâinile fac mai mereu câte ceva, ochii trebuie să cadă unde lucrează mâinile, dar urechile captează cât de mult pot din ansamblu. LiterNet devenise un radio intern care rula mereu în fundalul meu, uneori mai tare, alteori mai încet.
În LiterNet am învăţat foarte repede câtă putere poate să aibă cuvântul. Comunicarea în redacţie se făcea pe email şi de la primul mesaj primit în Inbox am văzut că el e reprezentantul tău şi că poţi imprima cu el nu doar o informaţie, ci mai ales o atitudine, o emoţie. Că poţi convinge, poţi motiva, poţi chema la întrebare sau poţi împinge spre acţiune. Am învăţat că el spune ceva despre tine, cel din acel moment şi că poate să mărturisească vulnerabilităţi în mod asumat. Fiecare mesaj era puţin imprimat de momentul zilei în care era scris. Mesajele din zi curgeau mai iuţi, ţintite spre o comunicare eficientă. Mesajele din noapte erau mai domolite, mai relaxate.
În redacţie am învăţat că fiecare detaliu e important: semnele de punctuaţie aşezate la locul lor, paragrafele, spaţiile, corectitudinea frazelor, o oarecare rutină care uşurează lectura, dar şi nevoia de nou. Au fost de ajuns câteva schimburi de mesaje ca să-mi dau seama că nu nimerisem într-o întâmplare. Există o intenţie şi ea era pusă în fiecare mesaj trimis intern sau extern, către colaboratori.
Şi astăzi mi se pare că una din structurile de rezistenţă în LiterNet este atenţia pentru detalii. De exemplu, ceva ce făcea imediat notă discordantă cu felul în care eram obişnuită să se relaţioneze cu mine şi pe care l-am găsit din prima zi în LiterNet, era promptitudinea răspunsurilor. Asta te făcea să fii mereu racordat, gata să intervii. Promptitudinea trimitea nu doar un mesaj de profesionalism, ci şi de respect, de ascultare. O echipă se sudează foarte uşor când ştii că te poţi baza pe cuvântul celuilalt şi pe faptul că va fi acolo dacă te împotmoleşti sau faci o greşeală. Erau mereu nuanţe în mesajele noastre şi încredere totală pentru că propoziţiile care începeau cu "O să...", "Hai să...", "Încerc să...", "Nu promit, dar...", "O să mă uit eu..." nu erau folosite abuziv, fără să fie onorate.
În timp, am ajuns să văd şi ceva mai de aproape pe mulţi din oamenii pe care îi citeam pe LiterNet sau ale căror texte le pregăteam. Mergeam uneori la spectacolele lor de teatru, la filmele lor, la concertele lor, la festivaluri organizate de ei. Alteori ajungeam la evenimente la care mergeau şi ei. Întâlnirile mele directe, faţă în faţă, au fost sporadice, dar să văd puţin din laboratorul lor de creaţie, să ajung să-i observ, completa foarte mult din ceea ce mă atingea citindu-i pe LiterNet.
Eram un burete uscat aruncat în mare. Aveam o poftă grozavă să învăţ. Îmi amintesc că priveam cu perechi de ochi înmulţite tot ce vedeam. Erau zile în care ascultam cu tot corpul. Totul mi se părea nou pentru că nimic nu semăna cu ce fusese cu o zi în urmă. Acumulam, descărcam şi mergeam iarăşi în căutare. LiterNet media exact acele întâlniri de care aveam nevoie.
Nu ştiam ce vreau să fac, nu ştiam cine sunt, ce pot, nu ştiam dacă e de folos să pun ţeluri foarte înalte sau dacă mai sunt oameni care îşi pun aceleaşi întrebări. Când eşti tânăr ai cu atât mai multă nevoie de experienţe care să te ajute să-ţi aşezi întrebările. LiterNet mi-a pus în faţă foarte multe opţiuni, fără să-mi ţină lecţii despre ce ar trebui sau nu să fac. Pur şi simplu m-a ajutat să gust din lucruri foarte diferite şi mi-a dat libertatea şi încrederea să mă descopăr.
LiterNet a fost, în vremea celor cinci ani de redacţie, locul în care am avut parte de cele mai semnificative întâlniri din viaţa mea, care m-au modelat esenţial ca om. Cred că e cel mai frumos cadou pe care îl poate primi un tânăr. Aş spune oricui să intre în experienţa asta pentru că ai privilegiul să primeşti în ea încredere, inspiraţie şi mai ales certitudinea că nu eşti singur în dilemele tale.
Acum am 36 de ani şi încă nu ştiu exact ce mai vreau să fac sau ce pot şi cu atât mai mult nu ştiu cine sunt. Între timp m-am lămurit că sunt şi întrebări cu care vei rămâne, Slavă Domnului!, toată viaţa. Dar ştiu că e de folos să pun ţeluri foarte înalte şi ştiu că mai sunt oameni care îşi pun aceleaşi întrebări ca şi mine.
La "şcoala" în care sunt acum, mă întâlnesc cu copii diagnosticaţi cu autism. De doi ani încoace, interesul meu e să găsesc cea mai bună cale prin care să învăţ alţi tineri cum să predea eficient copiilor cu autism lucruri semnificative pentru vieţile lor. Şi asta îmi place foarte mult pentru că mă obligă să rămân un învăţăcel. Tinerii cu care lucrez acum au aceeaşi vârstă ca cea pe care o aveam eu când m-am intersectat cu LiterNet. Îmi dau seama limpede că anii ăştia petrecuţi împreună sunt o experienţă care la un moment dat îşi va găsi alt drum pentru fiecare dintre noi. O parte din aceşti oameni vor face cu totul alte lucruri decât ceea ce încerc eu să le arăt. Alţii vor găsi prin asta profesia de care se vor îndrăgosti. Generaţiile se schimbă, dar în esenţă nevoile rămân aceleaşi: de a căuta sens, de a primi curaj şi inspiraţie, de a-ţi găsi rostul, de a descoperi că nu eşti doar tu aici.
E foarte mare nevoie de oameni să îţi deseneze o hartă cu tot felul de posibilităţi. Cel care a mediat fiecare experienţă semnificativă pentru mine, în LiterNet, a fost Răzvan (Penescu). El a fost de fapt întâlnirea care a deschis o călătorie împreună cu alţii. Şi pentru asta şi ce înseamnă ea pentru mine, nu pot găsi cuvinte. Pot trimite doar sunetul unui sat de munte îngropat în zăpadă şi doi obraji reci, îmbujoraţi de-un zâmbet larg.
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet a împlinit 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)