De când n-am mai notat în Jurnal? Am un sentiment de vină, pentru această uitare faţă de mine însămi, în timp ce trăiesc în cadenţe străine. Au fost ani în care nu trecea o zi fără să scriu cel puţin o notă. Apoi, apărea întrebarea, mereu dezamăgitoare, şi mă opream: Qui y prodest?
O repet, constatând că în ultimul timp notez îndeosebi stările de revoltă şi neputinţele, în faţa unui extremism ce îşi pune amprenta asupra opţiunilor noastre ca popor: de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, are loc un fel de "magie" a imposturii şi promisiunilor mereu amânate, ce provoacă resentimente şi "lovituri sub centură"...
Mai bine mă opresc...
Totuşi, am nevoie să sondez în propriul trecut, să-mi înţeleg opţiunile - cel mai adesea făcute din impuls, naivitate sau ignoranţă. Uneori, am un sentiment de teamă. Nu atât de finalul inevitabil (deja m-am confruntat cu el în câteva rânduri), cât de faptul că dispar din propria mea existenţă cu fiecare clipă, iar, la rigoare, prezentul nu înseamnă mare lucru, în timp ce viitorul stă sub semnul întrebării...
*
Cu cafeaua alături, deschid computerul. Din întâmplare, e o povestire începută în urmă cu câţiva ani, INTERVAL, părăsită din varii motive...
Citesc câteva rânduri şi am senzaţia unei prezenţe inefabile ce vălureşte aerul din încăpere... În spatele meu doi ochi îmi judecă fiecare cuvânt şi personajul conturat... uimită, constat că rândurile dispar, ca şi cum aş fi apăsat pe delete, în timp ce îi aud glasul limpede, ca şi cum...
- Iată, îţi propun REGULA DE AUR a PRIETENIEI NOASTRE... Ai curaj, Miruna?
- Concret?
- Concret... Ca protagonişti ce suntem, ne angajăm să notăm propriile trăiri doar în acele clipe speciale, de "fisiune" a gândurilor ce transcend înţelegerea obişnuită, banalul cotidian: reţinem doar Clipa în care reuşim să ne înălţăm peste propria existenţă materială devenind, pentru o secundă, FIINŢE COSMICE care plutesc (da, da, plutesc! nu importă că doar la o jumătate de metru de sol), alături de PĂMÂNT - alt "corp cosmic". Diurnul" oricât de sublim sau groaznic ar fi, nu mai contează decât ca sublimare a sa în IDEE şi VIS, în CUVÂNT şi..., de ce nu, în DESTIN... Îţi lansez această chemare, ca un pariu cu noi înşine, pentru a ne învinge viaţa diurnă şi a ne împlini DESTINUL... Ce zici, Miruna? Marşezi?
- Da. Eşti surprins?
*
Am părăsit povestirea începută prin anii nouăzeci..., convinsă că nu sunt pregătită să abordez tema. Nu aveam elementele necesare pentru a înţelege ce s-a întâmplat în acel decembrie însângerat, comparativ cu ceea ce am trăit în direct - eu şi cei apropiaţi: Emoţia şi entuziasmul schimbării au fost subminate mereu de ideea că asist la cel mai violent film, regizat de S.N. Cu diferenţa că esenţialul i-a scăpat de sub control marelui regizor... Sau, cineva i-a deturnat sensul?
În orice caz, "filmul" a avut prea mulţi scenarişti, iar actorii principali - prea puţin credibili -, s-au trezit depăşiţi de rolul asumat, în timp ce mii de gloanţe zburau printre manifestanţi şi ucideau sute... Poate, cu timpul, informaţiile se vor decanta şi, citind confesiunile principalilor actori şi documente de la procesele în derulare, voi reuşi să înţeleg evenimentul în mod corect, obiectiv, în toată grozăvia şi semnificaţia sa istorică...
*
Vizita de astăzi m-a contrariat, dar m-a lămurit! "Personajul" meu, aflat în căutarea propriului destin dispăruse de câţiva ani din peisajul capitalei Între timp, s-a căsătorit şi s-a retras undeva, la "ferma" soţiei.
Îl felicit, dar el dă din mână a lehamite, relatându-mi, tot mai însufleţit, cum a participat la revoluţie, în Piaţa Universităţii, unde a fost rănit şi... "abia am scăpat cu viaţă...", precizează, patetic: "Pot să-ţi arăt rănile."
A uitat că în noaptea de 22 decembrie a stat cu mine şi copiii mei! Desigur, ar putea fi vorba de zilele următoare...
Nu s-a schimbat deloc. Aflat mereu în căutarea Destinului, a devenit personajul propriilor poveşti, fără legătură cu bărbatul real, dar visător...
Cred că totul depinde de perspectivă, de unghiul din care privim lumea, de starea şi distanţa de la care ne percepem propriile trăiri şi relaţiile cu ceilalţi. Tentaţi de propriul rol în lume, ne reconsiderăm periodic trecutul şi suprapunem peste realitate dorinţe şi intenţii, între timp anulate.
Iată un motiv pentru care Jurnalul e necesar. Nu mai poţi să baţi câmpii şi să te abaţi prea mult de la ceea ce ai făcut şi ceea ce eşti cu adevărat...
În urmă cu un deceniu, încă mă mai întrebam, confuză şi derutată - de ce m-a atras şi de ce, totuşi, l-am ţinut la distanţă, glisând între încredere şi panică? Din curiozitate? Din nevoia de a descoperi cum se poartă un astfel de ins, atras în perverse jocuri de societate? Ce anume mă incita, pe lângă curiozitate? Omul, aflat în căutarea unui destin imaginat? Personajul, cu amestecul lui ciudat, de naivitate şi cinism, de tandreţe şi cruzime? De ce am simţit că trebuie să-l ţin departe de me alma?
*
Deşi nu cred în vise, mi se întâmplă din nou. Cred că merită notat:
Pe Dealul Şerpilor e agitaţie... Înainte de instalarea noilor chiriaşi, are loc marea primenire... Imaginea e terifiantă! Pe fundalul unor tropăieli războinice, şuiere ciudate sfredelesc aerul. Reptile mari şi mici, din aceeaşi specie, se târăsc, hămesite, prin iarba colorată de câteva flori uscate. Sâsâie ameninţător şi frecându-se de pietre -ca să scape de vechea înfăţişare -, se atacă violent, lovind cu coada în toate direcţiile. Au impulsuri ciudate: cum au scăpat de carcasele binecunoscute, se îmbulzesc să care cât mai multe trofee în tainiţele lor salvatoare.
Strălucind în noile piei, sute de jivine, lacome şi agresive, înghit totul, de-a valma, pregătite să se retragă în noile lor tainiţe! Trebuie să se asigure la vreme de furtună... Dacă e cazul.
Cercetez împrejurimile, dar nimic nu se întâmplă la vedere. În schimb, e forfotă în deep structure... Acoperit de iarba arsă, Dealul Şerpilor pare un câmp de luptă presărat cu carcase goale - mărturii ale schimbărilor accelerate...
Prinsă între ierburi, scaieţi şi ferigi ce-mi acoperă vederea şi vocea, constat că sunt prinsă în capcană. Captivă în roşul-maroniu şi tiranic al toamnei, imaginaţia o ia razna. Sunt terorizată de ţipete şi strigătele incoerente şi aştept, ca un arc întins la maxim, să se întâmple ceva...
Nu ştiu ce anume... Şi nu ştiu cum, dar va trebui să mă salvez... Trebuie să ajung la cărăruia cu pietriş alb, îmi spun, în timp ce o pasăre ţâşneşte de lângă mine, sfâşiind aerul cu miros de sânge stătut..., pentru a se înscrie pe cerul de cobalt...
De ce nu am aripi şi eu, să zbor ca în visele din copilărie...
mă întreb şi mă trezesc în lumina rece a dimineţii de noiembrie...
Un zbor de alb...
*
Nu pot să-mi explic alegerile făcute de acest popor: după un preşedinte zâmbitor, preocupat să evite conflictele de tot felul şi să-i împace pe toată lumea, românii au ales un intelectual stilat, prea domn ca să facă faţă intereselor şi politicianismului agresiv al noilor aleşi.
De data asta, însă, dintre toţi candidaţii, mai mult sau mai puţin pregătiţi pentru lupta politică, au ales un tip preocupat exclusiv de jocuri politice şi interesele propriei familii, tipul personajului perfect a-moral. Funcţionăm, se pare, doar pe reacţii negative (să moară şi capra vecinului!), îmbătaţi de un populism grosier, dar fără să gândim la consecinţe...
Rămâne întrebarea: a existat un Proiect de ţară pentru România post-1989? Dacă da, ce s-a întâmplat cu el? A fost deturnat de interese meschine şi lupta pentru putere, din interior şi de afară? Zace într-un sertar, uitat, în timp ce România - invadată de tot felul de lăcuste, de aici şi de aiurea -, se confruntă cu interese centrifuge şi decizii contradictorii?
Nu cumva noi, românii, transformaţi peste noapte în actorii propriilor speranţe, am accesat o nouă utopie, participând la propria sinucidere, camuflată cu flamuri colorate şi artificii strălucitoare?
Întrebările revin ori de câte ori, citind ziarele sau ascultând Ştirile, descopăr iluştrii necunoscuţi, hotărâţi să ne convingă de bunele intenţii ale vreunui partid, abia înfiinţat, dar bine stipendiat de noi toţi!
*
Elvira... din nou în vizită, de data asta numai zâmbet...
Zâmbeşte într-una... , până când îmi dau seama că are o dantură nouă, perfectă. Îi fac un compliment şi se înroşeşte ca o adolescentă, fericită că am observat. Îmi povesteşte despre împrumutul la CAR şi cât a costat-o, de marele regret că nu a făcut operaţia în urmă cu un sfert de secol...
În sfârşit, are motive de bucurie şi, pentru prima oară, mă simt confortabil în preajma ei. Discutăm despre Cenaclu şi ce se mai scrie, despre mobila achiziţionată şi concediul în care vrea să plece...
Peste câteva clipe însă, plonjează în trecut: programul prelungit, telefonul ascultat, stresul zilnic, trădarea prietenei din liceu, interdicţia de a lua interviuri unor personalităţi, pe care le aborda folosindu-se de legitimaţia de serviciu: "... O făceam în concediu şi în zilele mele libere, dar nu le convenea că scriu..." îmi explică, într-un crescendo furios.
Pe măsură ce povesteşte trăsăturile i se schimbă, zâmbetul frumos îi dispare, trăsăturile fine i se alungesc şi privirea i se întunecă când îmi relatează, din nou, scandalul de la care i s-a tras transferul: O zvârlugă de colegă, abia angajată, n-a înţeles scrisul şefului şi, pe materialul bătut la maşina specială, cu litere mari, a tastat "clericii marxism-leninismului...", în loc de "clasicii...". Ca veterană în secţie, vina a căzut asupra mea. Eu am fost de vină că n-am văzut, că nu i-am făcut raport imediat... Ca să scape ei, au scăpat de mine... adaugă, copleşită de ură.
Abia îmi stăpânesc râsul pentru că secvenţa pare copiată după ceea ce mi s-a întâmplat mie însămi, în urmă cu ani. Într-un articol scris pentru revista noastră, a apărut aceeaşi greşeală, la trimiterea bibliografică.
Coincidenţa mă amuză şi încerc să-i distrag atenţia, mai ales că totul ţine de trecut, de eroarea dactilografei. Îi povestesc ce mi s-a întâmplat şi ce noroc am avut cu redactora revistei, care a făcut corectura. Reacţionează ca şi cum totul s-a întâmplat ieri, izbucnind, ca şi cum aş avea vreo vină: "Nu pricepi că altcineva a bătut materialul la maşină? Cum au angajat-o pe tipesă, imediat, au găsit pretextul să scape de mine... Pricepi?"
Probabil fac o mutră uimită, pentru că imediat schimbă tonul şi, fără nicio legătură, plonjează în amintiri, privind copilăria ei fericită, cu ore de balet şi ore de limba franceză, cu viaţa printre artiştii care o considerau pe mica "vedetă-balerină" porte-bonheure-ul lor...
Metamorfoza mă uimeşte. Deşi au trecut douăzeci de ani, de la îndepărtarea ei din aparatul central, resentimentele nu au pălit. Glisează năucitor între copilăria fericită şi umilinţele suportate la maturitate. Care i-au distrus viaţa. Imediat îmi detaliază cum, în decembrie 1989, a fost în Piaţa Revoluţiei şi, intrând în clădirea în care a lucrat două decenii, a trăit momentul ca pe o victorie personală. Chiar dacă deloc reparatorie. Momentul a devenit o amintire-ecran, la care se întoarce periodic, ca în lamentările de acum o săptămână, de acum o lună etc.
Încerc să-i schimb perspectiva întunecată, dar cartea, filmul, poveştile de viaţă senine, în care încerc s-o atrag, le ia ca doar termen de comparaţie, pentru a reveni la traumele profesionale şi afective, stare în care se complace, ca o porţie de miere otrăvită...
Pleacă puţin înainte de miezul nopţii, în timp ce rămân cu un sentiment ciudat, de nelinişte, apăsare şi... vină. De câte ori s-a repetat scena asta? Mă simt folosită. Consumată. Extenuată. Intoxicată...
*
Am o zi încântătoare. Asist la ora de pian a lui M., impresionată de ambiţia lui de a cânta perfect la audiţia din decembrie. Sunt fericită că a progresat atât de mult. Indiferent de profesia pe care şi-o va alege, în muzică va găsi mereu un suport spiritual, sau un refugiu...
Deocamdată, nu s-a decis ce va interpreta la Concursul pe capitală, aşa că ascult o dată, şi încă o dată: Aerul şi Invenţiune, de J.S. Bach, Fur Elise şi Ecossez, de Ludwig von Beethoven, Inundaţie, de Eric Thiman şi Automobilul... Îl preferă, pentru că muzica modernă îl distrează...
*
Încerc să renunţ la Jurnal... După un timp, constat că a NU mai scrie îmi alterează fiinţa, mă anulează până la a fi o "persona"! Parcă nu-mi mai găsesc locul între oameni, fiecare în propriul său Montagne Russe...
Mă aşez la biroul pe care tronează un turn de cărţi, programate pentru lectură şi îmi amintesc cum a început relaţia mea cu Biblioteca, copil fiind: cu spaimă! Nu aveam zece ani şi, nemulţumită de cărţile de la biblioteca de cartier, majoritatea sovietice, am intrat la BCU...
Copleşită de splendoarea miilor de volume aşezate cuminţi, în rafturi elegante, până la tavan, prima reacţie a fost de lăcomie. Le-aş fi vrut pe toate... Apoi, de disperare. Cum voi reuşi, oare, să citesc tot ce se găsea acolo? Când voi avea timp să aflu ce au gândit oamenii, de-a lungul secolelor? Nici într-o sută de ani...
Atunci am avut, pentru prima oară, şocul neputinţei care, spre norocul meu, nu m-a îndepărtat de cărţi. În schimb, a lăsat loc resemnării că, alegând o carte anume, va trebui să renunţ la altele. Aşa cum, în fiecare zi, suntem în situaţia de a alege ceva, renunţând la mii de posibilităţi.
*
Mă simt reconfortată când lucrez pe cursul profesorului M. Diaconescu Dicţionarul literaturii... cu sentimentul că am acces la o istorie ocultată, din varii motive, fapt ce a afectat generaţii întregi şi ne-a lăsat mai săraci, moral şi spiritual. Prezintă începuturile scrierilor - păgâne şi creştine - pe teritoriul ţării noastre şi m-am angajat să redactez volumul.
Pregătind cartea pentru tipar, realizez ce înseamnă adevăratul cercetător, care şi-a dedicat viaţa istoriei, "buchisind" texte în latină, greacă, arabă şi culegând - asemenea albinelor, grăuntele de polen - din documente şi manuscrise vechi, laice şi patristice. Şi chiar din arhiva Vaticanului...
*
Constat că însingurarea e absolut necesară dacă vreau să lucrez la roman, la In interval. Poate că C. Noica avea dreptate afirmând: "Numai singurătatea îţi redă demnitatea de om. Cealaltă demnitate, socială, e simulată sau de împrumut."
Se referea, desigur, la singurătatea aleasă cu bună ştiinţă, pentru lectură, meditaţie sau scris. În realitate, când e vorba de scriitor, se impune, cred eu, distincţia între singurătate şi însingurare.
Dacă însingurarea e necesară şi, de regulă, orice scriitor şi-o asumă, singurătatea scriitorului e aparentă, cel mai adesea, fiind populată de personajele viitoarelor povestiri sau de cele care îi apar în vis / coşmar..
*
Şi totuşi am nevoie să scriu! Dar imediat, mă întreb: la ce bun? Ca terapie alternativă? De fapt, răspunsul e simplu. Pentru că pe lângă iubire, maternitate, empatie şi solidaritate, ceea ce mă defineşte ca om sunt scrisul şi lectura. (Doctorul Damian, amicul unei amice - bietul nenea Iancu, cum îl pastişăm zilnic! -, ar spune, poate, că am o formă accentuată de depresie). Evident, exagerez.
Totuşi, de câte ori trebuie să răspund la banala întrebare "ce mai faci?", cu subtextul "ce mai scrii", mai exact "de ce mai scrii?" (dacă tot nu eşti plătită!), am impresia că ea sau el (interlocutor) mă priveşte cu milă, ironie sau, după caz şi nivel de pregătire, cu sarcasm. Uneori şi cu ranchiună dacă, plin de sine, se simte în pericol, imaginându-şi ce aş putea scrie despre el. Şi visul păleşte.
Îmi rămân întrebările şi mă diluez în ostilitatea lor, asemenea unui fulg de zăpadă... Apoi, îmi spun că şi anonimii fulgi de nea îşi au rostul lor pe lume. Aşa cum spicul de grâu are propriul său rost, sau cum, în lanul auriu răsare ici, colo, câte o floare de mac; iar în lanul de trifoi se iţeşte un fir de sângele voinicului... Se întreabă cineva care e "rostul" lor pe lume? Există şi atât.
Repetate, aceste intenţii contradictorii mă blochează înainte chiar de a mă apuca de scris. Dacă reuşesc, intervine autocenzura. Mă îndepărtez de text sau încep altul, opus celui iniţial, care, poate, ar fi rodit dacă nu alegeam fuga... Fuga de text, de îndoială, neîncrederea că povestea ar interesa pe cineva... Pe de altă parte, sunt convinsă că a scrie înseamnă (sau ar trebui să fie) un mod de a fi în lume, echivalentul lui a gândi (a întreba, a căuta, a descoperi adevărul);o trebuinţă umană în dobândirea conştiinţei de sine, asemenea respiraţiei pentru corp, digitaţiei pentru pianist sau antrenamentului zilnic pentru sportiv...
În ce mă priveşte, a scrie a fost dintotdeauna o formă de ordonare şi limpezire a gândului, de înfruntare a întrebărilor; de înţelegere a lumii din perspectiva trecerii timpului şi a propriei călătorii prin viaţă; chiar dacă alegerile le-am făcut, de obicei, din impuls. În acest sens (evident, păstrând proporţiile), mă simt aparţinând marii familii spirituale a lui Gabriel García Márquez, care, în A trăi pentru a-ţi povesti viaţa aprecia munca unui scriitor - ca fiind "vocaţia artistică cea mai misterioasă (... ) pe care o porţi înlăuntrul tău de când te naşti...". El considera că "miracolul scrisului (... ) vine din plăcerea pură de a povesti, care este, poate, starea omenească cea mai asemănătoare levitaţiei."
Ştiu, există riscul ca textul, odată tipărit, să mă fixeze într-un "insectar" aflat la discreţia oricui vrea să descopere, nu atât o idee, ori un adevăr despăienjenit, cât să scormonească printre presupusele excese de sinceritate! De aici, amânările repetate şi ideea, deja obsedantă, a revederii şi corectării textului, pentru ca, în cele din urmă să-l pun deoparte, trecând la subiecte "mai interesante"...
Presupun că e vorba tot de fuga de pagina finalizată, cu speranţa că rescrierea povestirii dintr-o altă perspectivă, sau refugiul într-un nou text înseamnă şi un nou început! La fel cum fugă au fost, cândva, renunţarea la teatru sau despărţirea de bărbatul iubit... Sincer vorbind (adică scriind), fug de emoţia negativă, adusă de minciună şi trădare. Sau, poate, e vorba doar de laşitate!?
De fapt, adevărul are o limpezime de cristal. Ignorată mult timp, fuga de conflictele lumii reale a trecut şi în fuga de pagina finalizată încât, încă nu reuşesc să-mi depăşesc inhibiţiile şi emoţiile...
În consecinţă, înainte de a fi dezamăgită de mine însămi, mă antrenez cu "exerciţiile de despărţire"- de prieteni, de texte, de mine însămi, cea care am fost acum zece, acum douăzeci de ani... şi mai ales acum treizeci de ani, eu şi alter-Eul meu, cum ar spune Andreï Makine. (Gabriel Osmond).
(va urma)