Am luat un pled cu mine şi m-am aşezat în cel mai ferit chaise-longue. Voiam să butonez telefonul pentru că era devreme tare şi băieţii dormeau. Eram ferită de reproşuri d-alea "Iar stai pe telefon? De ce am plecat noi de acasă, să vorbeşti cu aceiaşi oameni sau cu noi? Lasă că nu se întâmplă nimic ce nu o să afli mâine sau în altă zi, etc..."
Cerul era pembe. Atmosfera era pembe, era 05.34 dimineaţa şi nici nu putea fi altfel.
Plecasem aşa repede, repede, nici bagajul nu-l aveam complet. "Lasă, e ok, cumpărăm de acolo ce nu ai" au zis băieţii în cor pe diverse voci, când m-au împins în maşină pe locul din dreapta faţă. Băieţii compuneau un fel de rescue squad care salva domniţe aflate la ananghie, sau măcar aflate într-o derivă cauzată de Mercur retrograd. Bine, nu de el, dar ăsta era un vinovat facil de acuzat. Prieteni vechi, făceam şi noi ce ştiam cu toţii de mici, filosofam când ne plimbam prin ţări străine şi mai ales prin stări străine de normal.
Voiam neapărat să beau o cafea, dar la ora aia indecentă nu avea cine să mi-o facă. În hotel cred că eram singura de veghe, până şi recepţionerul absolut frumos ca un zeu cred că dormita pe canapeaua din oficiul recepţiei. Trebuia să mai aştept aproximativ o oră pentru o marghilomană perfectă în deplin acord armonios cu felul în care se desfăşurau zilele şi nopţile petrecute în jurul lacului, cu gaşca.
Mă gândeam că pembe era un cuvânt neuzitat. Nici de fashion-iste
Dar pembe cred că era mai mult o stare. Una care venea de pe lac, învăluia terasa şi invada scrumierele pline şi sticlele goale şi care trezea extravagant bizareria escapismului din vremurile pe care le trăiam cu toţii. Pentru că de fapt oricât încercam noi să fugim nu prea aveam unde şi oricât încercam să ostoim cu alcool dureri, ele nu treceau, din contră, uneori se augmentau tocmai pentru că anestezia nu era clasică, ci marcată de accente progresiste. Doar trăiam cu toţii dragostea în vremea noului coronavirus în prezentul în care online-ul era noul offline şi tot ce însemna depravare şi decadenţă se consuma mai facil pe un ecran smart cu tastatură qwerty decât IRL.
Uitasem să scrumez, când au căzut toate gândurile astea peste mine. Analiza unei culori, a unui răsărit, a unei stări matinale şi a felului în care se construiesc acum relaţiile. M-am ridicat după scrumieră şi m-am uitat în apartament, Peter se foia, semn că avea să se trezească curând, m-am aşezat iar şi mi-am verificat rapid toate conturile online, am scris două mail-uri şi am revizuit un document, pe repede-nainte am trimis şi un smiley face unor prieteni de acasă prin intermediul unui grup virtual, creuzet pentru topit stări.
"Hey, ce faci? Neaţa, lasă telefonul ăla că-ţi arunc cartela în lac, fă back-up şi închide-l! Hai să bem o cafea cu coniac şi să povestim despre cât de îndelungat şi profund este procesul despărţirii de cineva. Sau despre idealism ca trăsătură pe cale de dispariţie în politica românească!", mi-a zis Peter, proaspăt de parcă nu se culcase cu 4 ore în urmă. Hai!, am zis şi eu zâmbind, am deconectat datele şi am aruncat telefonul în geanta de unde am scos un ruj care mi-a colorat buzele în pembe.