Întâlnirea mea cu LiterNet a fost în holul cinematografului Patria. Adică acolo m-am întâlnit prima oară cu Răzvan, care mi-a oferit (uau!) un bilet lunguieţ şi roz, cu timbru argintiu, ca să intru la o proiecţie de scurtmetraje din cadrul Anim'est, pentru care trebuia să scriu o cronică. Era toamna lui 2011, eu eram o pe cât de proaspătă, pe atât de zeloasă studentă la Jurnalism (ţin minte că o vreme chiar am mers la spectacole cu pixul şi carneţelul, până când mi-am dat seama că îmi pun singură beţe-n roate) şi, ce mai tura-vura, ca să onorez cum se cuvine această remarcabilă şansă, am produs un text conştiincios de patru (şase?) pagini, şi cu titlu calamburgiu pe deasupra. Acum mă gândesc cu groază că se prea poate să fi fost pagini scrise la un rând. Nu, nu, nu dau search în arhivă ca să verific. Şi ce să vezi?! - Răzvan chiar l-a publicat. (Vă rog, nu daţi nici voi search!) Să mai spun?! Zelul şi conştiinciozitatea nu mi-au trecut câteva luni bune după şi chiar dacă nici acum nu cred că miezul unui film stă în "Ce se întâmplă?" sau în "Cum se termină?", ei bine... not! - cronicile mele de film erau apoteoza spoilerului. Şi ce să vezi?! - Răzvan le publica şi pe acelea. Multă vreme nu am înţeles de ce.
Au mai trecut câteva luni, anul universitar era pe terminate, iar eu, ajunsă la capătul răbdărilor din pricina unei facultăţi de jurnalism care păcătuia nu numai prin deplina lipsă de deontologie, ci şi prin faptul că nu ne învăţa esenţialul - să zgâriem mai adânc pojghiţa lumii şi să ne punem întrebări în legătură cu meseria noastră, cu miezul şi cu rostul ei -, am dat, exasperată, la Litere. ("Grămăticii, maţele-fripte de peste drum!", spunea decanul de la Jurnalism. Aşa, şi?!) Aici nu am încotro, trebuie să mai casc încă o paranteză (ciudat lucru - aveam impresia că în ultimii ani m-am vindecat de ele): la un prim nivel, întâlnirea mea cu LiterNet în al doilea an de facultate a fost salvatoare pentru că mi-a oferit un debuşeu - într-o lume a gazetăriei cinice care nu reuşea să îmi trezească decât spleen, LiterNet mi-a oferit şansa nesperată de a scrie aşa cum credeam eu atunci că trebuie scris, y compris cu spoilerele din dotare. Puţin mai încolo se va vedea de ce întâlnirea mea cu LiterNet a fost salvatoare - şi este încă! - la un nivel mai profund.
Odată ajunsă la Litere, înaintea mea s-a deschis o lume de opinii erudite, de concepte, de bibliografii savante. O lume fascinantă. Timpul în care nu aveam cursuri îl petreceam aproape numai la bibliotecă şi tot mi se părea că nu petrec destul. Foarte repede s-a lipit de mine gândul că dacă te apuci să scrii ceva, trebuie ca înainte să îţi fi cunoscut atât de bine subiectul - până în cele mai fine articulaţii, până în cele mai subtile conexiuni -, încât în mintea mea, scrisul nu se justifica decât dacă era precedat de nişte procese alchimice complete. Dintr-un anumit punct de vedere, nu neg asta până în ziua de astăzi. Însă atunci, în cazul meu, rezultatul a fost cel mai prost cu putinţă: nu am mai scris deloc. Peste elanul dinainte s-a pus un dop mare şi pe ţeavă pur şi simplu nu a mai picurat nimic. Încet, însă perfid şi adânc, s-a strecurat în mine spaima de scris. Nu numai celebra groază în faţa paginii albe. Ci o spaimă de ideile care nu îşi pot croi calea spre cuvinte şi fraze, apoi de cuvintele şi frazele căznite care nu restituie văzutul, simţitul, trăitul, apoi de văzutul-simţitul-trăitul care se disipează în cuvinte - peste tot acest cerc vicios planând demonul comparaţiei. Şi atunci m-am întâlnit iar cu Răzvan (are, are un talent al lui de a ieşi în cale în momente-cheie - şi e în aşa fel talentul acesta al lui, încât, mai ales dacă te ştii cu musca pe căciulă şi cu temele nefăcute, trezeşte combinaţii explozive de bucurie şi de nevoie de a te pierde pe undeva, prin mulţimea din foaier). Întâmplarea face că se prea poate să fi fost tot pe undeva prin zona Patria-Cărtureşti. Cred că mi-am scuzat lunga absenţă prin lipsa de timp (biblioteca!) şi fascinaţia lumii în care intrasem de curând. Sau cam aşa ceva. Şi ştiţi ce a spus Răzvan?! "De ce nu scrii despre asta?"
De atunci au trecut... multe sute de zile. Şi prea puţine texte. A fost destul şi timpul în care m-am gândit că nu o să mai scriu deloc - comodă în meseria mea, care presupune să mă ascund şi să zburd prin cuvintele altora. Mulţi ani, LiterNet a fost pentru mine (şi cred că va rămâne multe mii de zile de aici înainte, cât mai multe) un loc al bucuriei pure a cititului, al exerciţiilor de admiraţie, al temperaturii înalte a spectacolelor şi filmelor care m-au răscolit şi m-au locuit, al întâlnirii la ceas de tihnă cu necunoscuţi prieteni, deveniţi intimi prin gânduri şi rânduri, al ideilor şi al nesfârşitelor liste cu "Ah! Trebuie să văd şi asta! Vreau să citesc şi asta!". Un loc al descoperirii şi al mirării.
Relaţia cu propriile texte rămăsese undeva în urmă, prăfuită, înceţoşată... până de curând, când am redeschis sertarul. Să fi fost întâlnirea cu Răzvan de la TIFF 2020, când mi-era jenă nu doar că nu mai scrisesem un rând de eoni, ci şi că îmi şiroia îngheţata topită pe degete? (Ca să vezi, Răzvan îşi bea cafeaua chiar în faţa cazării mele! - apropo de ieşitul în cale...) Cert e că după ce am pus pe şine împreună o colaborare între LiterNet şi editura pentru care lucrez, am început să îmi recitesc texte vechi - timid, aşa cum abia te încumeţi să pipăi o cicatrice groasă. Şi reacţiile au fost de la "Vai de mine, cronica asta ar trebui ştearsă!", până la "Mmm... parcă nu e chiar aşa de rău textul ăsta..." şi până la "Sigur-sigur l-am scris eu?!".
Nu ştiu ce va urma. Când vine vorba despre scris, nu(-mi) mai fac de mult promisiuni. Însă îmi place să cred că în miile de zile care au trecut, am înţeles câte ceva. În primul rând, că spaima de scris e justificată. E justificată când te trezeşti din vria - poate firească - în care eram eu la început de studenţie, vrie care te face să te repezi hulpav şi negândit spre lucruri şi să te grăbeşti să le restitui înainte să le înţelegi, înainte să zăbovească în tine un pic mai mult. E justificată atunci când îţi dai seama că scrii pentru că ai fost de zece la compunere şi olimpic la română şi ţi-a intrat (ţi-au băgat?) în cap că tu "trebuie" să scrii, înainte să pătrunzi ce presupune gestul în mod intim. În fine, e justificată când nu te pricepi deloc la subiect şi atunci e mai cinstit să îţi iei jucăriile şi să te duci acasă. Însă e total nejustificată atunci când se permanentizează indiferent de situaţie. E total nejustificată atunci când devine justificare.
Şi aici a venit timpul să spun de ce întâlnirea mea cu LiterNet este salvatoare la un nivel de profunzime: pentru că Răzvan are răbdare cu oamenii şi cu scrisul lor. Pentru că vede miezul ascuns în lucruri (cred că de-aia mi-a publicat spoilerele...) şi pândeşte - aproape nevăzut, subtil, însă activ - până când plesneşte sâmburele. Pentru că ştie cum să călătorească împreună cu autorul textului prin toate întrebările şi îndoielile lui. Pentru că îi aşteaptă, discret, transformarea. Pentru că dă şanse, iar şi iar. Pentru că Răzvan are încredere. Ştiu că şi dacă nu voi mai scrie un rând încă zece ani de acum înainte, dacă în prima zi a celui de al unsprezecelea îi voi trimite două paragrafe, el le va primi cu bucurie. Pentru că Răzvan ştie că leacul spaimelor e bucuria, iar bucuria lui şi a celor câţiva colaboratori fideli care fac LiterNetul să fie este unul dintre cele 7.000 de motive pentru care a ajuns până aici. La multe mii de zile! Şi mulţumesc!
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet a împlinit 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)