Să urle, să ardă

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Leslie Jamison este autoarea colecţiei de eseuri Probe de empatie, bestseller New York Times, şi a romanului Recuperarea. Scrierile ei au apărut, printre altele, în The New York Times Magazine, Harper's şi Oxford American. Predă la Universitatea Columbia şi locuieşte în Brooklyn, împreună cu familia.

Pentru mai multe informaţii despre Leslie, vizitaţi-i pagina web, www.lesliejamison.com, şi urmăriţi-o pe Twitter @lsjamison.
*
Cu amestecul expert de memorii, critică şi jurnalism pentru care Leslie Jamison a primit atât de multe aprecieri, Să urle, să ardă explorează adâncimile oceanice ale dorinţei şi reverberaţiile obsesiei.

Câteva dintre subiectele lui Jamison sunt 52 Blue, "cea mai singură balenă din lume", amintirile stranii dintr-o viaţă anterioară ale copiilor, cetăţenii devotaţi ai unei lumi online numite Second Life, peisajul bântuit al războiului civil din Sri Lanka şi un întreg muzeu dedicat rămăşiţelor relaţiilor încheiate. De la analiza acestora, Jamison ajunge la pietre de încercare mai personale - bărbaţi plecaţi şi poveşti de iubire frânte, căsnicia, maternitatea - în eseuri în care povesteşte despre escapada romantică la Las Vegas, despre cum a devenit mamă vitregă şi despre cum a născut.

Comparată adesea cu Joan Didion şi Susan Sontag şi considerată de mulţi una dintre vocile definitorii ale generaţiei ei, Jamison îşi pune sub semnul întrebării propria viaţă cu aceeaşi nuanţă şi cu aceeaşi rigoare pe care le aplică subiectelor ei. Rezultatul este un memento care provoacă la gândire, despre bucuria şi hrana pentru suflet care se găsesc în cele mai neaşteptate împrejurări.

Carte finalistă a PEN/Diamonstein-Spielvogel Award for the Art of the Essay 2020.

Dispariţia "plictiselii" înseamnă dispariţia contemplaţiei, dispariţia lucrurilor contradictorii şi complicate şi, implicit, dispariţia empatiei. Leslie Jamison ştie asta, iar eseurile din această carte sunt încă o dovadă a capacităţii ei de a trăi în lume şi de a o analiza în toate momentele ei banale, de a o întoarce pe toate părţile până când o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relaţie devin atât cel mai important lucru din lume, cât şi un paliativ pentru suferinţă. (Cristian Lupşa, DoR, fragment din prefaţa ediţiei în limba română - Prefaţa)

Ascuţită ca o lamă [...], Leslie Jamison a fost numită rodul nou-născut al uniunii dintre Joan Didion şi Susan Sontag. Chiar şi pentru o scriitoare cu dozele generoase de talent şi succes ale lui Jamison, o asemenea descriere creează aşteptări la înălţimea cărora este greu să te ridici. Dar Jamison o face cu vârf şi îndesat. Eseurile au un ton de reportaj, dar în acelaşi timp şi de mărturie; împletesc realităţile unor străini disparaţi cu experienţele proprii ale autoarei şi creează din ele ceva intens, mai uman şi, uneori, atât de inteligent şi de revelator, încât cititorului i se taie respiraţia. (Samantha Shoech, San Francisco Chronicle)

Intelectul neobosit şi uimitor de puternic al lui Leslie Jamison ne-a dăruit două opere de nonficţiune monumentale. Aici îşi concentrează ochiul pătrunzător asupra unor subiecte cum ar fi cea mai singură balenă din lume sau un muzeu din Croaţia plin cu efluviile relaţiilor eşuate. (O, The Oprah Magazine)

Asemenea sticlei dintr-un caleidoscop, atenţia lui Jamison pare capabilă să reflecte orice subiect atinge. Când am ridicat într-un târziu ochii din paginile cărţii, am privit lumea cu o admiraţie nouă. (Cornelia Channing, The Paris Review)

Provocatoare, plină de compasiune, curiozitate şi modestie, Jamison recunoaşte că are şi ea mize în joc, iar stilul ei înţelept şi alert nu are decât de câştigat din această mărturisire. (Chris Hewitt, Minneapolis Star Tribune)


Când avea 6 ani, fiica mea vitregă mi-a spus că personajul ei preferat din Cenuşăreasa era diabolica mamă vitregă. Nu era tocmai surprinzător. Când se juca cu alţi copii, lui Lily îi plăcea să-şi asume rolul orfanei şi scria liste lungi de treburi pe care le avea de făcut: vaze (vase); dacumobu (dat cu mopul); dademâncat (la peşti). Îi plăcea să bea împreună cu o prietenă ceva ce ele numeau "apă cu piper", care era apă obişnuită de la robinet, numai că se prefăceau că o făcuseră de nebăut îngrijitoarele crude de la orfelinat. Poate era interesant să-şi pună în scenă maltratarea, să preia puterea asupra situaţiei de neputinţă închipuite. Poate pur şi simplu îi plăcea să aibă un motiv virtuos ca să verse apă pe jos. Când am întrebat-o de ce era diabolica mamă vitregă personajul ei preferat, s-a tras mai aproape şi mi-a şoptit, ca un secret: "Mi se pare că arată bine".

Oricât de crudă ar fi fost, diabolica mamă vitregă este, de multe ori, personajul din basme pe care îl defineşte în cea mai mare măsură imaginaţia şi hotărârea, revolta împotriva patriarhatului cu instrumentele slabe pe care încă le mai are la dispoziţie: oglinda magică, vanitatea, mândria. Este o artistă a vicleniei şi a răutăţii, dar tot artistă. Nu e doar personajul asupra căruia se acţionează; ea e cea care acţionează. Nu se mulţumeşte să se poarte ca o mamă obişnuită. De aici îi vine şi energia, şi inima otrăvită.

În multe privinţe, basmele - sumbre şi nemiloase, structurate de obicei de pierdere - erau poveştile care semănau cel mai tare cu viaţa lui Lily. Mama ei murise cu puţin înainte ca ea să împlinească trei ani, după o luptă de doi ani şi jumătate cu leucemia. Doi ani mai târziu, Lily s-a ales cu o mamă vitregă, chiar ca în poveşti - ce-i drept, nu una rea, dar una îngrozită de gândul că ar putea fi rea.

Mă întrebam dacă pe Lily o linişteau basmele despre copiii care pierduseră ce pierduse şi ea - spre deosebire de majoritatea copiilor de la şcoală sau de la cursul de balet, care încă aveau mame. Sau poate că faptul că avea atâtea în comun cu eroii din basme le aduceau periculos de aproape. Poate că le îndepărtau straturile protectoare de fantezie, făceau apa cu piper prea literală, apropiau prea mult pericolele din poveşti. Când îi citeam basme vechi despre fiice fără mame, mă temeam să nu apăs pe vânătăile pierderii pe care o suferise. Când îi citeam basme vechi despre mame vitrege, mă temeam că îi descriam o versiune malefică a mea.

Când am devenit mamă vitregă, eram înfometată de companie. Nu cunoşteam prea multe mame vitrege şi cu atât mai puţin mame vitrege care să fi moştenit rolul ca mine: pe deplin, copleşitor, fără altă mamă în poveste. Familia noastră trăia în siajul pierderii, nu al despărţirii - al morţii, nu al divorţului. Pe vremuri, aşa era normal să devii mamă vitregă, iar în engleză cuvântul însuşi - stepmother - ascunde durere în rădăcini. În engleza veche, steop înseamnă "pierdere", iar etimologia lui conturează o imagine sumbră: "Căci arare ie muma vitregă bună", spune o relatare din 1290. Un text din 1598 afirmă: "Ca una, toate mamele vitrege au ură pe fiicele lor".

Evident, basmele acuză. Regina rea din Albă ca Zăpada pune să-i fie ucisă în secret fiica vitregă după ce o oglindă magică o declară pe fată mai frumoasă decât ea. Mama vitregă din Hansel şi Gretel îşi trimite copiii vitregi în pădure pentru că nu le ajunge mâncarea. Cenuşăreasa stă în gura vetrei şi alege mazărea de linte, iar trupul ei mânjit cu cenuşă o mulţumeşte pe mama vitregă cea rea, care vrea să-i ascundă strălucirea cu funingine pentru că se simte ameninţată de ea. Parcă statutul de mamă vitregă corupe inevitabil - nu e vorba doar că în rolul acela este o femeie rea, ci că rolul o face rea pe orice femeie. În engleză, pieliţelor rupte de pe lângă unghii li se spune "binecuvântarea mamei vitrege", ca pentru a sugera ceva care doare pentru că nu e bine ataşat, ceva care se prezintă ca un înlocuitor de iubire, dar până la urmă provoacă durere.

Diabolica mamă vitregă aruncă o umbră lungă, primordială, iar acum cinci ani m-am mutat în casă cu umbra aceea, într-un apartament cu două camere aproape de Gramercy Park, dintre cele cu chiria plafonată de stat. Am făcut apel la basmele vechi în căutare de companie - din simpatie pentru mamele vitrege pe care le demonizau - şi pentru a mă împotrivi poveştilor din ele, pentru a mă vaccina de întunericul pe care îl conţineau.

Zilele de început ale relaţiei mele cu Charles, tatăl lui Lily, au fost pline de genul de iubire în care ne cer basmele să credem: atotcuprinzătoare şi surprinzătoare, plină de uimire faţă de simplul fapt al existenţei lui în lume. Mi-am dezrădăcinat viaţa pentru iubirea noastră, fără regrete. Încântarea noastră trăia într-o mie de clipe obişnuite: un prim sărut în ploaie, ouă ochiuri moi la un local nepretenţios de pe marginea şoselei, râsul cu lacrimi la miezul nopţii despre cine ştie ce glumă stupidă pe care o făcea el în timp ce ne uitam în reluare la American Ninja Warrior. Dar iubirea noastră cuprindea şi meşteşugul şi efortul de a fi părinte, iar mare parte din bucuriile noastre se petreceau în momente furate: acel prim sărut în timp ce bona era nevoită să mai stea jumătate de oră peste program; ouăle de la local, într-o excursie spontană cu maşina posibilă doar pentru că Lily era în vizită la bunica ei, în Memphis; mâinile noastre apăsate pe guri în timpul acceselor de râs nocturn ca să n-o trezim pe Lily, care dormea în camera de alături. Toate acestea nu păreau atât compromisuri, cât o cursă pe teren accidentat, o abatere pe un tărâm pe care nu mi l-aş fi putut imagina.

Prima seară petrecută cu Lily am văzut-o ca pe un soi de test, deşi Charles a încercat să-mi dea avantaje din start: a decis să comandăm de mâncare de la localul cu paste care-i plăcea lui Lily, apoi să ne uităm la filmul ei preferat - o animaţie despre două prinţese surori, dintre care una transforma totul în gheaţă cu o singură atingere. În după-amiaza aceea m-am dus să iau un cadou de la magazinul Disney din Times Square - un loc unde nu doar că nu mai fusesem, ci nici nu îmi închipuisem vreodată că aveam să merg. Nu suportam ideea de a o mitui pe Lily, de a-i oferi plastic la schimb pentru afecţiune, dar mă stresam îngrozitor. Plasticul mi se părea o poliţă de asigurare.

Vânzătoarea m-a privit cu milă când am întrebat unde era secţiunea cu Regatul de gheaţă. Dintr-odată, am început să am îndoieli: nu era de la Disney? Femeia a râs când am întrebat şi a răspuns: "Este, dar nu mai avem marfă. E lipsă la nivel mondial."

Vorbea serios. Nu mai aveau nimic. Nici măcar o diademă. În fine, diademe aveau destule, dar nu de care trebuia. Am aruncat o privire pe rafturile din jur: chestii cu Belle, chestii cu Frumoasa din Pădurea Adormită, chestii cu prinţesa Jasmine. Sigur lui Lily îi plăceau şi alte filme, nu? Şi alte prinţese? Pentru o clipă, m-am gândit să cumpăr ceva de la fiecare prinţesă, numai să fiu acoperită. Îmi dădeam seama, oarecum, că panica joasă din gâtul meu era combustibilul cu care se alimenta capitalismul. Pe telefonul mobil aveam un apel în aşteptare la o filială Toys"R"Us din Bronx. În drum spre ieşire, am observat ceva îndesat în colţul unui raft. Arăta iernatic. Era ambalat în carton bleu de culoarea gheţii: o sanie.

Nici nu pot să vă descriu uşurarea mea. Aveam o senzaţie de victorie completă. Sania avea şi o prinţesă şi poate şi un prinţ. (Un tăietor de gheaţă din populaţia sami, aveam să aflu.) Avea şi un ren la set! (Îl chema Sven.) Ba chiar şi un morcov de plastic, ca să-l mănânce renul. Am luat cutia sub braţ, protector, şi m-am îndreptat spre casă. Mă uitam pieziş la părinţii din jur. Cine ştie câţi îşi doreau cutia aceea?

L-am sunat pe Charles, triumfătoare. I-am povestit toată saga: râsul vânzătoarei, lipsa la nivel mondial, telefoanele disperate, brusca graţie divină a momentului în care îmi căzuseră ochii pe cartonul bleu.
- Ai câştigat! a spus el, apoi a tăcut puţin.

Îl auzeam cum se decidea dacă să spună sau nu ceva.
- Auzi, a întrebat el, prinţesa... ce culoare are la păr? A trebuit să mă uit pe cutie.
- Şaten? am spus eu. Spre roşcat?
- Te-ai descurcat de minune, a spus el după o pauză. Eşti cea mai tare.

Dar în pauza aceea am auzit că nimerisem prinţesa greşită. Charles nu mă critica: doar că ştia cât putea să însemne o prinţesă. Îşi trăise ultimii doi ani îngropat până la genunchi în prinţese, făcând şi pe mama, şi pe tatăl în acelaşi timp. Adevărul prinţesei greşite era şi adevărul cauzei şi efectului instabile. Ca părinte, se putea întâmpla să faci tot ce trebuia şi tot să ai efecte secundare nedorite, pentru că trăiai cu o fiinţă umană mărunţică şi mereu schimbătoare care nu avea niciun fel de manual de utilizare. Posibilitatea eşecului atârna ca un plafon de nori jos, anunţând vreme rea, peste toate orizonturile.

În cartea lui, Psihanaliza basmelor, psihanalistul Bruno Bettelheim susţine cu argumente excelente genul de aprecieri pe care basmele le fac posibile: le permit copiilor să-şi privească în ochi fricile primordiale (de exemplu, abandonul din partea părinţilor) şi să-şi imagineze acte de rebeliune (ca sfidarea autorităţii) într-o lume aflată la o distanţă sigură de cea în care trăiesc. Pădurile fermecate şi castelele sunt atât de evident fantastice, iar întâmplările din ele sunt atât de extreme, încât copiii simt că nu e nevoie să se simtă destabilizaţi de răsturnările de situaţie din ele. Mă întrebam dacă asta se mai aplica la Lily, a cărei pierdere apărea mai des în basme decât în lumea din jur. Linia de demarcaţie între poveştile care oferă temerilor noastre o scenă necesară şi cele care ni le adâncesc - care ne fac să ne fie şi mai frică - poate fi uneori foarte subţire.

Într-o scrisoare trimisă în 1897 către editura unei reviste de lifestyle americane de largă circulaţie, Outlook, un corespondent se plângea de efectele pe care le avusese Cenuşăreasa asupra copiilor mici: "Efectul sau impresia a fost aceea de a pune mamele vitrege pe lista lucrurilor răuvoitoare din lume". Dar în casa noastră nu era vorba atât că "Cenuşăreasa" ar fi pus mamele vitrege pe lista lucrurilor răuvoitoare, ci mai degrabă că povestea punea - cu o francheţe altfel imposibilă - problema dacă acolo era locul lor sau nu. De multe ori, Lily folosea personajul mamei vitrege rele din basme pentru a deosebi relaţia dintre noi de cea despre care tocmai citiserăm. "Tu nu eşti ca ea", spunea ea. Sau, în cazul mamei vitrege din Cenuşăreasa, pe care o admira, era generoasă: "Oricum tu arăţi mai bine decât ea".

Poate că faptul că o declara pe mama vitregă personajul ei preferat era, pentru Lily, un mod de a pune stăpânire pe sursa fricilor ei şi de a le controla într-o oarecare măsură. Poate că era un alt mod de a se juca de-a orfanii. Oare se temea că aveam să devin şi eu rea? Oare mă iubea din toată inima ca să nu mă fac rea? Mă întrebam dacă o ajuta faptul că ne vedea pe noi două reflectate şi distorsionate de o oglindă întunecată, dacă versiunile acestea mai sinistre ale legăturii dintre noi o linişteau cu privire la relaţia noastră - sau dacă îi permiteau să accepte aspectele ei care altfel ar fi fost greu de suportat. Găseam o împăcare ciudată în viziunile coşmareşti ale părinţilor vitregi răi din mass-media - măcar eu nu eram crudă ca ei. Era un fel de haz de necazul altuia pe plan etic.

În multe privinţe, poveştile moştenite de familia mea se suprapuneau imperfect peste ale noastre. În basme, tatăl-rege era adesea păcălit şi orb. Îşi punea încrederea într-o femeie care nu o merita. Încrederea lui, sau dorinţa lui sexuală, îi lăsa fiica pradă maltratării. Charles semăna cu taţii aceştia de poveste într-o singură privinţă: a avut încredere în mine de la început. A fost convins că puteam fi mamă înainte să cred până şi eu. A vorbit deschis despre aspectele grele ale statutului de părinte şi astfel m-a făcut să simt că era posibil să trăiesc o viaţă plină de iubire şi greutate - iubirea ca greutate. Ştia ce însemna să te trezeşti zi după zi, să alegi trei rochii posibile, să pui cerealele în castron, să pui din nou cerealele în castron după ce s-au vărsat, să te lupţi cu părul ca să-l împleteşti în codiţe, să ajungi la şcoală la timp, să te întorci la şcoală la timp după ore, să faci broccoli la abur pentru cină. Ştia cât însemna să deosebeşti poneii animaţi cu aripi de poneii animaţi cu corn şi de poneii animaţi cu ambele, adică alicorni. Ştia ce însemna să faci toate astea, după care să te trezeşti a doua zi şi să le faci din nou.

Nici relaţia mea cu Lily nu semăna cu povestea moştenită din basme - o poveste despre cruzime şi răzvrătire - şi nici măcar cu povestea mass-media din era divorţurilor: copilul care îşi refuză mama vitregă, care o respinge în favoarea mamei adevărate, mama de sânge şi de pântec. Povestea noastră nu era despre respingere; era despre o nevoie pură, primordială, copleşitoare. Nu aveam să o înlocuiesc niciodată pe mama ei, dar eram aici. Eram ceva. Ne construiam o poveste a noastră - o poveste clădită dintr-o sută de conversaţii mărunte în metroul 6, clădită din dat unghiile lui Lily cu ojă şi încercat să nu-i mânjesc degetul mic atât de subţirel, clădită din a-i spune să respire adânc când avea crize de furie, pentru că şi eu aveam nevoie să respir adânc. Povestea noastră a început în acea primă seară, când i-am simţit mânuţa fierbinte căutând-o pe a mea la scena în care monstrul de zăpadă apărea dintr-un vârtej pe muntele îngheţat şi era gata-gata să-l înghită pe renul umil.

În seara aceea, când am cântat nişte cântecele înainte de culcare, s-a tras la o parte şi a bătut cu palma pilota, chiar în patul unde se odihnea mama ei după-amiaza în anii de boală, exact sub gaura pe care o făcuse Charles în perete - lovindu-l furios cu un trenuleţ - după o discuţie la telefon cu o companie de asigurări - ascunsă acum de un poster cu alfabetul. "Tu te pui aici", mi-a spus Lily. "Tu te pui în locul lui mami."