De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, ce scrie mai sus a fost valabil-valabil acum vreo 10 ani, când telefoanele mobile nu erau "uzinele" de acum, de vorbit, de dat mailuri, de făcut ore la şcoală, de una, de alta şi, mai ales, cu o căruţă de megapixeli, de făcut poze, poze şi iar "selfiuri".
În toată lumea, zilnic, se fac - probabil - câteva sute de milioane de imagini. Habar n-am ce procent din ele transmit privitorilor ceva. O idee, un mesaj, un acel wow care să te facă să gândeşti, să analizezi, să simţi că ai făcut un pas înainte doar privind o imagine. Probabil că este foarte mic. Planeta se grăbeşte, la fel şi oamenii care o populează şi-i "păstrează memoria" pentru eternitate cu un singur click.
La cursurile de iniţiere în fotografie pe care le organizez, fac, de fiecare dată atunci când vorbesc participanţilor despre compoziţie, exerciţii de citire a imaginilor. Să descoperim împreună ce putem vedea şi înţelege dintr-o fotografie. Şi, de cele mai multe ori, cei de lângă mine se poticnesc. Mereu m-am întrebat cum de nişte tineri, de altfel creativi şi cu mintea brici la tot ce ţine de parte tehnică, nu reuşesc să vadă decât unul, cel mult două elemente "ascunse" într-un cadru. La fel mă întreb cum de cei maturi, care, teoretic, cu o experienţă mai mare de viaţă ar trebui să "valseze" printre elementele-simbol ale unei imagini se poticnesc atunci când este vorba să "descopere". Cum, de curând, m-am minunat când am înţeles că artiştii plastici, cu toată valoarea şi exerciţiul lor, au o cu totul altă realitate în ceea ce priveşte compoziţia.
Acum aproape 40 de ani, când am descoperit fotografia, posibilităţile de a învăţa despre compoziţie erau limitate. Puteai ori să faci singura şcoală din domeniu, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică - secţia "operatorie", că de fotografie se pare că nu prea se auzise prin România (de aici şi marea "descoperire" a artiştilor vizuali de după anii '90, cum că pe vremea comunismului nu a existat fotografie în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic), sau, dacă nu prea te trăgea aţa spre respectiva facultate (unde oricum locurile erau numărate pe degete şi se intra ori cu pile babane sau cu noroc chior), să o faci pe autodidactul. Ceea ce am făcut şi eu începând cu anul 1986 şi continuând şi în momentul în care scriu aceste rânduri. Am avut norocul ca nume care însemnau ceva în fotografia românească a vremii (Eugen Iarovici, Sylviu Comănescu, Nicu Dan Gelep, Gheorghe Lăzăroiu, Mircea Oprişor) să vadă "ceva" în bărbosul care umbla mereu cu un teanc de poze sub braţ şi să-l ajute cu sfaturi despre ce trebuie să citească, ce trebuie să vadă, unde trebuie să "sape", într-o vreme în care internetul lipsea cu desăvârşire. Şi, încetul cu încetul, am citit şi căutat să înţeleg toată literatura de specialitate a vremii. Am început să particip şi, acceptate fiindu-mi lucrările, să expun la toate saloanele de fotografie care se organizau, başca să particip la vernisajele respective. Am început să studiez şi ce găseam despre pictorii importanţi români şi de aiurea, să le descifrez tablourile, să...
Şi uite-aşa, zi de zi, încetul cu încetul, lucrurile au început să se limpezească în mintea şi în inima mea. Nu mai spun - s-ar putea ca tinerii de azi să nu înţeleagă - rolul pe care l-au jucat în laboratorul argentic aparatul de mărit şi banala ramă în care fixam hârtia fotosensibilă pentru a fi expusă. Simplul fapt că puteam ridica aparatul de mărit, expunând doar o parte din cadrul filmului, m-a ajutat ca "surplusul" de imagine scăpat la fotografiere să-l pot elimina şi să expun hârtia exact cu "imaginea potrivită"... şi genială, credeam eu pe atunci!
După 1995, odată cu "scăpatul afară", ca tot românul imparţial am început să car acasă, ca hârciogul, zeci de albume de fotografie, care mai de care mai interesante şi mai pline de învăţăminte fotografice. Iar de când am "scăpat" la raţia zilnică de internet, "plimbatul/văzutul/înţelesul" de imagini sunt la ordinea zilei.
În aproape 40 de ani am văzut zeci - sute de mii de imagini. Altele zeci - sute de mii le-am uitat şi apoi am pus peste ele altele şi altele zeci - sute de mii, uitându-le şi pe acestea. Însă prin sertare ascunse în sufletul şi mintea mea, dacă arunc un ochi, găsesc imagini care mi-au plăcut la nebunie şi pe care le voi păstra pentru vecie. Este acea "memorie vizuală" care ne ajută, oriunde am fi, să citim o imagine - dacă o vedem, să o decupăm din realitatea înconjurătoare - dacă suntem cu aparatul la ochi. Este întreaga noastră experienţă de viaţă transformată într-un ţipăt de pasăre şi imprimat în ADN-ul propriu şi creativ pentru vecie. De asta, atunci când sunt cu aparatul la ochi, reacţionez aproape instantaneu la ceea ce se derulează în faţa mea, de asta prevăd cu o secundă (sau două) înainte acţiunea care se va întâmpla şi reuşesc să declanşez, păstrând în memoria aparatului de fotografiar cadre irepetabile care să-i transmită privitorului un mesaj, o poveste, o întrebare.
Cu talentul (în orice domeniu) te naşti. Rămâne să-l descoperi şi să-l cultivi până la rangul de artă. Sau, mai bine spus, Artă!
Despre imaginea de mai sus ce am putea spune. La prima vedere este una banală. Asta dacă nu ar ascunde pe suprafaţa ei elemente care o transformă într-o imagine multiplă din punctul de vedere al "genurilor fotografice"
Poate fi (şi este), pe rând, o fotografie de reportaj, de călătorie, de stradă, de eseu.
- de reportaj - pentru că fotograful în decupajul pe care l-a făcut ne dă, pe două planuri, tot atâtea poveşti...
- de călătorie - pentru că, la o privire simplă, ne dăm seama că este făcută în altă zonă decât Romanela noastră dragă. De unde? De la scrisul de pe geamurile restaurantului-cafenea.
- de stradă - pentru că da, e făcută undeva pe stradă, o terasă în faţa unui restaurant. Am mai putea deduce - după ce vedem - că e făcută mai spre dimineaţă, când lumea îşi bea cafeaua şi face şi niscaiva cumpărături (pe scaunul din faţa domnului din dreapta tronează o ditai sacoşa)...
- de eseu - (chiar aşa, eseu? mă veţi întreba... de unde şi până unde) pentru că acele două planuri despre care am vorbit le putem uni într-o poveste. Aceea a "neuitatelor femei" (cele două "balerine" din vitrină) la care, încă, mai gândesc cei doi domni (fiecare cu atitudinea lui, atitudine completată şi de poziţia mâinilor balerinelor)...
Sunt lucruri imperceptibile, pe care fiecare le vizualizează şi le simte (sau nu) după propria putinţă. După propria cultură vizuală. După propriile sentimente şi afinităţi cu subiectul din faţă. Imaginea este rodul unei simple întâmplări. M-am aflat cu aparatul într-un loc în care se întâmpla ceva (pentru mine) şi din care am reuşit să extrag esenţa: doi domni şi două balerine. Restul este povestea fiecăruia dintre noi, privitori, fotografi, artişti!