Adio copilărie - scurt eseu despre ROST (1)

Copilăria - dulcea pasăre a tinereţii. Când dintre bine şi rău unii - cei mai mulţi - alegem chipul binelui şi alţii - mai puţini, e drept - să purtăm povara răului. Să aibă ursitoarele, la naştere, vreun rol în aceste alegeri? N-aş prea crede... Îmi veţi spune că ele, ursitoarele, sunt scornelile lui Petre Ispirescu din basmele pe care le-a închipuit ("accesând" surse populare) pentru a ne legăna copilăria, sau, mai credibil, scornelile lui Charles Perrault transformate de către fraţii Grimm în clasicul Frumoasa din pădurea adormită, care ne-a fost citit din cărţi colorate de bunica, de mama şi, mai puţin, e drept, de către tata - mai mereu preocupat cu câte ceva "important" prin copilăria noastră - şi pe care l-am văzut şi răs-văzut într-un film difuzat de nenumărate ori pe canalele TV în nopţile de iarnă.

Cum ne formăm caracterele, copii fiind, depinde doar de mediul în care trăim. Şi de aici putem divaga la nesfârşit... Sunt conştient că timpul pe care-l trăim în copilărie ne influenţează alegerile de mai târziu. Copilăria mea - acum aproape 60 de ani - a fost diferită ca nivel de informaţii de a copilului meu de 38 de ani (care a fost subjugat de jocurile video pe la 8 ani), iar aceea trăită de nepotul meu (de 8 ani), cu toată nebunia tehnologiei de astăzi, este cu totul alta. ACASĂ contează cel mai mult în formarea noastră. Grija şi dragostea părinţilor şi bunicilor, timpul pe care ni-l acordă, puterea lor de a ne face să înţelegem mersul "roţilor" lumii, de a ne face să conştientizăm că, peste toate bunele şi relele, avem un ROST bine definit în bătaia secundelor care trec ducându-ne spre maturitate, toate, la un loc, sunt parte a începutului "şirului" nostru de întâmplări prin care vom schimba lumea de lângă noi.

Fotografia m-a ajutat să înţeleg multe din sensurile vieţii. De multe ori conştientizarea declanşărilor şi rezultatelor reieşite din ele m-a determinat să fiu mai bun, mai înţelegător, mai tolerant. De prin anii 1985, de când am început să fotografiez "transformările" oraşului în care trăiam, am înţeles puterea pe care ţi-o dă prinderea pe dreptunghiul de peliculă a realităţilor care te înconjoară. Faptul că fotograful este cel mai coerent "martor al timpului său", păstrător lucid al imaginii lumii în care trăieşte şi creează...

Câteva imagini făcute la începutul lui 2010 au dus la ideea unei expoziţii care să exemplifice trecerea dinspre copilărie spre adolescenţă. Umblând, căutând imagini, declanşând, am constatat că, de fapt, de multe ori şi cei maturi încă păstrează în sufletele lor o copilărie pe care încearcă, din toate puterile, să nu o piardă. Aceea bine ascunsă în sertarele memoriei afective şi scoasă doar când sunt singuri - ei cu ei - şi iubită cu disperare. Aşa s-a materializat în imagini expoziţia Adio copilărie, vernisată la sfârşitul lui aprilie 2011, expoziţie al cărei mesaj este valabil şi acum şi va fi valabil şi peste ani.

Majoritatea imaginilor sunt făcute prin satele dimprejurul Iaşului, semn că departe de tumultul oraşului ea, copilăria, este păstrată atât în sufletele copiilor, ale adolescenţilor şi ale tinerilor care refuză să se maturizeze. În multe curţi, atârnate de frânghiile de uscat rufe, păpuşile sunt prezente, aşteptând mâinile murdare şi fierbinţi ale copiilor să le trezească la viaţă.
Din păcate copilul este, se pare, plecat la oraş să-şi "ia viaţa în mâini", lucrând în fabricile timpurilor noi pe care le trăieşte. În urma lui, amintire, rămâne doar poarta de tablă a gospodăriei, pictată şi plină de abţibilduri şi câinele care-l aşteaptă zi de zi, privind printr-o fantă de-a lungul uliţei, după stăpânul care nu mai vine.


Iar acolo unde mai sunt copii, mulţi dintre ei aşteptându-şi părinţii să se întoarcă de la oraş - lucrători la aceleaşi fabrici care nivelează caracterele şi aspiraţiile - jucăriile sunt pe frânghie, la uscat, de multe ori prea sus pentru a putea fi ajunse, de alte ori aşteptând, ele însele, copiii să le acorde clipele atât de necesare pentru a prinde, din nou, viaţă.


Am găsit şi locuri unde oamenii şi-au transformat curtea într-o adevărată "ţară a poveştilor", pe poliţe aşezate sub streşini şi pe tot felul de bare poziţionate jur împrejurul casei peste 100 de jucării, aşteptând o nouă viaţă. Praful de pe ele făcea povestea să fie tristă, semn sigur că aceia care s-au jucat cu ele sunt plecaţi în cele patru zări.


În alte locuri păpuşile aşteaptă atârnate în cui - pe peretele casei - sau privind de după geamuri, venirea celor care, la un moment dat, le-au "dat viaţă". La altă casă, deşi vară, sărbătorile de iarnă sunt ilustrate, la o margine a ceardacului, printr-un Moş Crăciun chitarist şi trei oameni de zăpadă.


Şi să vedeţi maşinile... Ele sunt mai mult decât un basm. Sunt o copilărie care nu se va pierde niciodată din sufletele celor care le conduc. Indiferent de vârstă, indiferent de starea materială a fiecăruia, indiferent de poziţia socială, indiferent de tot mersul lumii pe care ei, copiii mari, îl parcurg. Pe bord şi pe lunetă găsim - înlocuitori al vechiului şi demodatului câine care dădea din cap din perioada comunistă - o întreagă menajerie de pluşuri: ursuleţi de toate felurile şi toate culorile, căţei, tigri, porci, hipopotami, girafe, păsări şi câte şi mai câte închipuiri şi feţe ale poveştii. Mai mult, în loc de celebrul "spalămă" din aceeaşi perioadă apusă, copiii mari au învăţat să deseneze frumos (aici) femei vampir, spre încântarea eventualilor privitori.

Iar ca să fie totul clar, în vara lui 2010 în Vama Veche, o doamnă în jur de 60 de ani stătea la plajă împreună cu soţul. În mâini ţinea un pistol de jucărie cu apă. I-am urmărit vreo jumătate de oră. Să nu credeţi că aveau cu ei vreun nepot. Rolul pistolului era să-şi stropească jumătatea, din când în când, ca să se "bronzeze frumos". Aşa mi-a răspuns când am întrebat-o "de ce".

Din tot ce am scris şi am arătat până acum s-ar părea că ea, copilăria, nu moare niciodată. Şi totuşi, în multe cazuri, moare înainte de a fi conştientizată de cei care poartă povara sărăciei. De mulţii copii ai aceloraşi sate prin care am trecut şi fotografiat. Care se "joacă" fără să o ştie că e joacă, trăgând bosumflaţi hamul unui căruţ în care fratele, la fel de bosumflat, stă pe o grămadă de lemne de foc ţinând în mâini nişte sandale care, probabil, în vară îi vor fi prea mici să le poarte. Ei sunt "copiii fără copilărie" care nu încap în povestea noastră decât ca exemplu despre "aşa nu!".