Marşul morţii prin Rusia (II)

Citiţi cuvântul înainte şi prefaţa acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.


Citiţi prima parte din acest capitol aici.

Mi-au trebuit doar câteva zile ca să mă obişnuiesc cu toate. Noua mea cameră, atribuţiile de muncă, programul şi condiţiile de lucru, dar mai ales atmosfera excepţională mi-au dat, toate, posibilitatea să trăiesc o experienţă foarte plăcută. Numeroasele posibilităţi de petrecere a unor seri distractive au jucat, cu siguranţă, un rol important. Simplu spus, în regiunea aceea din nordul îndepărtat m-am simţit în culmea fericirii.

După patru săptămâni, meşterul m-a trimis împreună cu cei doi flăcăi din Silezia (Bernhard Bauer şi Martin Schendel) într-un loc numit Malente-Gremsmühlen. Având în vedere starea jalnică a finanţelor noastre, contractul acela a fost foarte util. Toţi trei aveam aceeaşi vârstă - ne născuserăm în 1920 - şi trebuia să renovăm un sanatoriu pentru măicuţe deţinut de Partidul Nazist, care, din fericire pentru noi, avea să ne ofere gratuit cazare şi hrană pe toată durata restaurării.

Niciunul dintre noi nu putea totuşi să ignore agitaţia politică profilată la orizont. Aproape zilnic ni se repeta apăsat ce înfrângere umilitoare suferiserăm prin Tratatul de la Versailles din 1919 şi că sosise timpul să îndreptăm situaţia. De aceea n-am fost surprinşi când am fost chemaţi de la Malente şi ni s-a cerut să ne prezentăm la Bad Schwartau pentru o vizită medicală. M-a surprins totuşi faptul că mă asaltau sentimente pe care nu le încercasem până atunci: dorinţă amestecată cu teamă. Oare viaţa începea într-adevăr pentru mine?

Doctorii care m-au examinat n-au observat că eram predispus la crize de astm şi, pentru că nu voiam să fug de simţul datoriei, să ignor chemarea patriei, n-am menţionat nimic despre ceea ce păţisem anterior. De altfel, mă simţeam perfect sănătos, cu excepţia respectivă, şi nu mă gândisem nicio clipă să mă ascund în spatele afecţiunii mele pentru a evita recrutarea. Când am ieşit din sala de sport unde se ţinuse vizita medicală, ţineam în mână, ca numeroşi alţi tineri ce împărtăşeau aceeaşi experienţă, hârtia cu ştampila KV6, care mă declara apt pentru serviciul militar regulat, şi nu mi-am făcut prea multe griji.

Am decis toţi trei să sărbătorim evenimentul şi, împreună cu alţi tineri care trecuseră de asemenea vizita medicală, am mers la un bar din apropiere. Se apropiase data la care trebuia să mă prezint la Serviciul de Muncă al Reichului (Reichsarbeitsdienst, RAD) pentru perioada obligatorie, la acea vreme, şi am înţeles că, în curând după aceea, urma să fiu soldat. Singura armă de care mă temeam cu adevărat era Marina şi nu puteam nici măcar să explic motivul. Pur şi simplu nu voiam să navighez pe mare. "Lothar", mi-am spus liniştit, "cred că-i timpul să sui pe munţi. Ai face mult mai bine servind în Gebirgsjäger [vânătorii de munte] şi vei fi mai fericit acolo decât să fii închis pe o navă de război. În spaţii închise, ai putrezi pur şi simplu".

În luna octombrie, am mai lucrat două săptămâni la Timmendorfer Strand. Peste Marea Baltică şi linia de coastă, cerul atârna mohorât, acoperit de nori grei, cu averse de ploaie ce răpăiau pe plajele pustii. Între timp, proprietăreasa noastră trebuia să se descurce singură, deoarece soţul ei fusese mobilizat în armată. Invadarea Poloniei fusese încununată de succes şi oamenii vorbeau cu mândrie despre Blitzkrieg şi despre armatele noastre victorioase. Euforia generală era, cu siguranţă, molipsitoare şi mă simţeam bine printre colegi. Cu toate acestea, mi-am strâns puţinele obiecte pentru a face, în sfârşit, pasul mutării la Garmisch, în Alpi, deşi mă simţeam trist şi îndurerat să părăsesc coasta Mării Baltice, care-mi devenise dragă între timp.

Heinrich Holler, colegul meu care venise din partea saxonă a regiunii Vogtland, locuise o vreme în Bavaria Superioară şi-mi dăduse adresa unui anume Konrad Wolf, căruia i-am scris imediat. N-a durat mult şi mi-a răspuns, acceptându-mă. Deoarece Jocurile Olimpice de Iarnă, care trebuiau să aibă loc la Garmisch, fuseseră anulate din cauza războiului, nu doream să-mi asum riscul de a mă muta într-o localitate nouă fără să fiu sigur că voi avea un loc de muncă şi un contract scris. În plus, mă gândisem că, dacă mă mutam mult în interiorul uscatului, şansele de a fi recrutat în Marină erau mult mai mici. O dată în plus, mi-am zis: "Lothar, dacă trebuie să mergi în armată, atunci asigură-te că alegi o armă în care te vei simţi confortabil, ca Gebirgsjäger".

Aşa s-a făcut că, în seara de 15 octombrie, m-am urcat într-un tren spre Garmisch. În timpul staţionării în Hamburg, am fost realmente şocat de cele văzute: tot oraşul era cufundat în beznă din cauza alarmelor de bombardament. Cu raniţa în spate şi încercând să găsesc o cafenea, n-am întâlnit pe absolut nimeni pe stradă, cu atât mai puţin la volanul vreunei maşini. Asta nu m-a oprit însă şi nu m-a speriat, întrucât în urechi continuau să-mi răsune cuvintele Reichsmarschallului Göring, care, în discursul lui cel mai recent, ne asigurase pe toţi că, dacă şi un singur avion inamic va cuteza să zboare deasupra Reichului, puteam să nu-i mai spunem Göring, ci pur şi simplu Meier. Prea puţin ştiau sărmanii cetăţeni din Hamburg, şi de altfel toţi cei din oraşele germane importante, ce va urma. Până şi cei din provincie aveau să înveţe lecţia, peste câţiva ani, când Herr Meier a fost condamnat la moarte la Nürnberg.

Cu siguranţă, nu puteam să bănuiesc toate astea în seara aceea, când mă plimbam prin oraşul fantomatic, aşa că a doua zi m-am urcat încrezător şi plin de speranţe şi nerăbdare în trenul spre München.

Conversaţiile pe ton scăzut ale celorlalţi pasageri din compartimentul meu m-au cufundat iute într-un somn adânc şi tihnit, iar când m-am trezit, ajunsesem în gara din München, înviorat şi curios să văd "capitala Mişcării". Trei ore mai târziu mă aflam în alt tren, îndreptându-mă, de data aceasta, spre Garmisch şi privind fascinat peisajul Văii Loisach prin care treceam.

Panorama munţilor din jur, cu vârfurile deja acoperite de zăpadă, depăşea într-adevăr aşteptările mele, care fuseseră destul de ridicate. Aşadar, despre asta vorbeau mereu oamenii, m-am gândit, aceştia erau mult invocaţii Alpi! Peisajul strălucea în razele soarelui de toamnă, umplându-mă de căldură şi dragoste pentru patria mea. Simţeam că frumuseţea locurilor mă cuprindea într-o îmbrăţişare primitoare. Nedezlipindu-mă de fereastră şi nerăbdător ca trenul să ajungă cât mai repede în gara Garmisch, m-am întrebat de ce nu vizitasem mai devreme zona aceasta frumoasă. Regretul a fost însă repede înlocuit de emoţia momentului.

Am ajuns în Garmisch-Partenkirchen într-o zi de duminică, când în piaţa centrală avea loc o sărbătoare religioasă; m-a uimit atmosfera vibrantă şi veselia oamenilor adunaţi, unii pentru afaceri, alţii pentru a participa la sărbătoare. Pacea părea să domnească aici, supremă, neperturbată de lumea exterioară. Fetele şi femeile purtau cele mai bune Dirndl festive şi pălăvrăgeau într-un dialect pe care atunci nu-l puteam înţelege deloc şi pe care abia mult mai târziu am izbutit să-l deprind.

Singurul lucru care amintea de războiul purtat de Germania era faptul că majoritatea tinerilor ce se îmbulzeau la standurile din piaţă şi încercau să intre în vorbă cu fetele îmbrăcate în Dirndl nu purtau Lederhosen brodaţi şi cămăşile albe ale costumului tradiţional, ci uniforme deGebirgsjäger. În mijlocul lor, şi cu raniţa în spate, m-am simţit dintr-odată nefiresc în acest peisaj, ca un străin care priveşte în jur cu gura căscată sau la care localnicii înşişi privesc cu gurile căscate. Oamenii erau însă plini de bunăvoinţă faţă de mine, iar unii chiar s-au sinchisit să se intereseze de unde veneam şi încotro mă îndreptam.

Noul meu angajator se numea Konrad Wolf şi era meşter pictor, expert în tehnici de pictură şi lucrări de decorare; el îmi aranjase să locuiesc în casa unei familii, micuţă, dar foarte caldă, îngrijită şi primitoare, situată în Danielstrasse. Familia se numea Maier şi maniera caldă în care Mutter Maier şi fiica ei, Kathi, m-au întâmpinat şi mi s-au adresat de la bun început cu familiarul "du", ca şi cum ar fi fost perfect normal, a fost o surpriză plăcută. Kathi era cu un an mai mare decât mine şi, la început, a părut oarecum rezervată. Mutter Maier m-a plăcut însă de la bun început şi la scurt timp după sosirea mea mi-a spus:
- Lothar, se pare că ne înţelegem foarte bine şi dacă va continua aşa, poţi rămâne cu noi cât timp doreşti. A continuat după aceea cu un ton de uşor regret: Cu siguranţă, în curând vei fi chemat sub arme. Ai grijă să supravieţuieşti victoriilor noastre. Soţul meu a fost deja mobilizat.

Până atunci, traiul într-o familie şi ideea că toţi membrii ei se apără reciproc şi au grijă unul de altul erau concepte străine pentru mine. Acesta a fost un alt motiv pentru care, aproape imediat, m-am simţit atât de bine alături de oamenii aceia, protejat şi acceptat încă de la începutul şederii mele la ei. Frau Maier şi fiica ei au devenit pentru mine, până la urmă, ca o mamă şi o soră.

Zilele şi săptămânile ce au urmat au însemnat multă muncă, dar măcar duminicile îmi aparţineau. Mi-am cumpărat schiuri, am învăţat de unul singur să schiez pe pârtiile din apropiere şi, spre surprinderea mea, mi-am îmbunătăţit destul de repede performanţele, de la o duminică la alta, reuşind să cobor cu uşurinţă.

În martie 1940, am considerat că devenisem destul de bun ca să trec la alt nivel, aşa că am încătărămat piei de alpinism pe cele două schiuri şi am urcat spre vârful muntelui. În vale, primăvara începuse deja, iar verdele proaspăt al pajiştilor contrasta evident cu zona de zăpadă albă de deasupra, care strălucea în soare. Plin de nerăbdare, am lăsat valea în urmă, urcând spre crestele înzăpezite. După ce am apreciat că zăpada era suficient de groasă, mi-am pus schiurile cu piei şi am început ascensiunea grea, pas cu pas, pe traseul deja existent.

Pentru mine urcarea aceea, deşi dificilă, a fost incitantă: eram învăluit de o tăcere paşnică, iar zăpada scânteia sub cerul albastru strălucitor. Nu mai vorbesc de faptul că, urcând constant, la fiecare metru parcurs beneficiam de o panoramă tot mai bună a regiunii înconjurătoare. Deşi eram încântat de progresele înregistrate la schi, nu mă simţeam totuşi suficient de încrezător că voi putea coborî chiar din vârf, aşa că m-am oprit pe umărul muntelui. Am desfăcut benzile de piele de pe tălpile schiurilor (pe atunci nu existau legături cu arici), mi-am înfipt schiurile în zăpadă ca să mă aşez pe ele şi am înfulecat gustarea adusă în rucsac. Tocmai când voiam să muşc din pâinea unsă cu miere artificială, mi s-au alăturat un tânăr şi prietena lui. În mod evident, urcaseră în urma mea. Nici ei nu doreau să ajungă în vârf, au preferat să stea de vorbă cu mine, folosind apelativul "du", care era un mod familiar de conversaţie pe munte.

Toţi eram profund impresionaţi, ba chiar emoţionaţi, de frumuseţea înconjurătoare. Era anul 1940 şi, pe atunci, regiunea nu era tulburată de circul actual de pe pârtiile de schi, iar în dimineaţa aceea, doar noi trei ajunseserăm sus pe pantă, astfel că ne simţeam una cu natura.

Oricât ne-am fi dorit să rămânem în locul acela idilic şi să ne bucurăm de razele calde ale soarelui, trebuia să începem coborârea.

La început am schiat prin zăpada afânată şi încântătoare, dar când traversam Hochalm, zăpada devenise mai întărită şi aderentă, pentru ca, înainte de Kreuzeck, să se transforme într-o zloată topită şi neplăcută, aşa că a trebuit să abandonez cristianele elegante şi să recurg la folosirea fundului, deoarece schiurile nu mai făceau faţă. Am sfârşit cu nasul în zăpadă şi amuzându-mă împreună cu ceilalţi doi tineri de cât de nepriceput eram, de fapt, ca schior. Mi-a luat destul timp să mă ridic din nou pe schiuri.
- Oricine poate să schieze pe zăpadă bună, mi-a strigat Konrad din locul unde se afla, puţin mai jos. Cu siguranţă, vei mai păţi aşa ceva de multe ori.
- Nu contează, eu tot mă distrez! Haideţi mai departe, să-I dăm drumul, chiar dacă va fi şi mai greu.

După ce am ajuns în siguranţă la poalele muntelui, ne-am pus schiurile pe umeri şi am trecut pe lângă nişte lunci superbe, presărate deja de toporaşi. Ajuns la Danielstrasse, am exclamat:
- Dacă aş şti să cânt iodlere, cred aş cânta unul în cinstea acestei zile şi a primei mele coborâri cu schiurile de pe munte, pe care n-o voi uita niciodată!

Prietena lui Konrad a comentat cu un zâmbet larg:
- Ia uitaţi-vă aici, oameni buni, prietenul nostru din Germania de Nord vrea acum să-nveţe să cânte iodlere! Lothar, dacă mai continui aşa, te vei transforma într-un adevărat localnic din Garmisch!

Deşi eram epuizat în seara aceea, am simţit totuşi dorinţa să ies la dans. Îi promisesem prietenei mele Kathi, care era ceva mai tânără, că vom merge la hanul Ettaler Mandl. De acum simţeam că prind rădăcini şi că locul acesta era căminul meu, deşi venisem în Valea Loisach doar ca simplă calfă.

Apoi, bineînţeles, s-a produs inevitabilul. În marţea care a urmat excursiei mele pe munte, poştaşul mi-a adus scrisoarea de convocare la Serviciul de Muncă al Reichului. Pe 15 mai 1940 urma să mă prezint la tabăra de muncă RAD Hochbrück, de lângă Schleissheim, în apropiere de München. Întâmplător, firma mea trebuia în aceeaşi zi să înceapă proiectul destul de amplu al reamenajării unei cazărmi din Mittenwald, pe care şeful meu reuşise să-l obţină, aşa că a trebuit să-l informez cu blândeţe despre schimbarea de planuri.

El s-a enervat însă şi, întorcându-se spre mine, a strigat furios:
- Lothar, situaţia asta pur şi simplu nu mai poate continua aşa! Imediat ce termin să-l învăţ pe un tânăr tot ce ştiu, îmi este şterpelit de sub nas. La urma urmelor, munca noastră în cazărmile acelea nu-i importantă şi ea pentru război? Nu contează deloc? Nu voi putea continua doar cu muncitori bătrâni. De ce nu le este clar că tu poţi realiza mai multe pentru poporul nostru dacă vei lucra pentru mine aici decât în RAD? Cu siguranţă RAD şi convocarea militară se pot descurca şi fără tine, în vreme ce eu voi rămâne aici cu nişte ajutoare obosite! Nu, este inacceptabil! Cu siguranţă, voi putea să te declar "scutit" pentru că eşti un muncitor serios şi truditor. Am prieteni sus-puşi şi voi apela la ei, fiindcă îmi vor susţine cu siguranţă cererea. Sunt sigur că se poate rezolva!

Eu însă eram tânăr şi aventuros şi de aceea i-am refuzat oferta. De asemenea, mă simţeam obligat să ascult chemarea patriei mele. În general, nu mă deranjau apelativele, dar în niciun caz nu doream să fiu arătat cu degetul fiindcă fugisem de recrutare. Şi oricum, după cum stătea situaţia, obţinusem victorii după victorii, veştile bune curgeau întruna de pe front şi doream să fac parte din istoria glorioasă a Wehrmacht-ului. N-aş fi putut bănui niciodată că gloria aceea avea să fie ceva trecător şi nu mi-aş fi putut imagina nicio data ce orori sinistre mă aşteptau.