Andrei Pleşu: Îmi doresc să nu mai fiu ghişeu

Andrei Pleşu abandonează funcţia publică de consilier prezidenţial şi revine în lumea culturală. Linişte nu a avut şi nu are nicăieri. La Cotroceni, un ritm infernal, cu un preşedinte neliniştit. În lumea culturală, săbiile se ascut în continuare, polemicile şi contestările se înteţesc. Andrei Pleşu a acordat un interviu arzător revistei Observator cultural, de o sinceritate brutală şi curajoasă.


Ovidiu Şimonca: V-aţi despărţit de cititorii din Dilema veche, în primul număr din ianuarie 2005, rugîndu-i să vă ţină pumnii. Textul lăsa impresia că vă angajaţi într-un proiect de durată. Aţi vrut să fie de durată, v-aţi dorit să petreceţi cît mai mult timp la Cotroceni?
Andrei Pleşu: N-am acceptat această funcţie în ideea că o voi părăsi rapid. Mi-am asumat-o, fără prea multe calcule prealabile, şi mi-am spus că voi sta cîtă vreme voi fi util. Nu-mi imaginam, totuşi, că voi rămîne un mandat întreg, că voi ieşi la pensie de la Cotroceni. Îmi spuneam că voi rămîne un an-doi, cam pînă la 1 ianuarie 2007. Din păcate, n-a fost cum mi-am făcut eu socoteala. Am stat doar patru luni la Cotroceni. N-am reuşit să rezist mai mult din motive de artere. Efortul pe care îl cerea tipul acesta de funcţie a fost altfel decît l-am imaginat. Nu era un consilierat în sensul romantic al funcţiei, presupunînd strict ca, din cînd în cînd, să-mi dau şi eu cu părerea. Era vorba de o întreagă birocraţie, de o alergare printre dosare şi printre protocoluri, care cere o angajare totală. Mi-am făcut socoteala că la vîrsta mea această angajare totală e prea costisitoare.


M-a stingherit că s-a pus plecarea mea în cîrca unei doamne

O.Ş.: Doar motivele de sănătate v-au făcut să plecaţi de la Cotroceni?
A.P.: N-am să ascund că au existat şi anumite dificultăţi de acomodare la un anumit stil de lucru. Dar acestea sînt detalii despre care prefer să vorbesc în memorii.

O.Ş.: Nu ne daţi un exemplu de ceea ce însemnau dificultăţile de acomodare?
A.P.: Nu. Ceea ce m-a mirat după ce am plecat a fost că toată lumea avea aerul că ştia mai bine decît mine de ce am plecat. S-a speculat mult în legătură cu doamna Elena Udrea. Trebuie să o spun foarte clar: nu sînt genul de om care părăseşte o responsabilitate din cauză că nu-i plac blondele (în treacăt fie spus, îmi plac). Nu sînt serioase motivaţiile acestea şi pe undeva m-a stingherit că s-a pus cu atîta brutalitate plecarea mea în cîrca unei doamne.

O.Ş.: Dacă nu Elena Udrea este cauza plecării, poate că e chiar preşedintele Băsescu? Aţi avut divergenţe cu Traian Băsescu?
A.P.: Vreţi să-mi anticipaţi memoriile, vreţi să mă îngropaţi înainte de termen! Motivaţia esenţială a plecării mele este de ordinul rezistenţei mele fizice. Dar n-am să fiu ipocrit şi să tac asupra faptului că au existat momente de divergenţă între preşedinte şi mine. Există şi o problemă stilistică la mijloc, sîntem două naturi diferite.

O.Ş.: Ne puteţi da un exemplu de divergenţă?
A.P.: Nu.

O.Ş.: Dar un exemplu de diferenţă stilistică ne puteţi da, pentru a ilustra deosebirea?
A.P.: Sîntem două naturi diferite. Două tipuri diferite de vietăţi. Vietatea Băsescu face parte dintr-o specie distinctă faţă de vietatea Pleşu. Era nevoie de un efort suplimentar, cel puţin din partea mea, să adaug oboselii fizice şi efortul de a mă adapta la o altă formă de animalitate.

O.Ş.: Credeţi că s-a greşit cu ideea Axei Washington-Londra-Bucureşti?
A.P.: Formularea a fost poate nefericită. Vă reamintesc că această formulare a apărut în discursul de campanie al domnului Băsescu şi nu într-un program de politică externă. A fost un accent, între altele, care s-a pus într-un discurs electoral. După ianuarie 2005, efortul Administraţiei Prezidenţiale a fost să nuanţeze în permanenţă această opţiune. Axa cu pricina nu poate evita să treacă prin Europa. Nu e vorba aici de o alternativă, ori Washington, ori Bruxelles. Ele nu sînt două centre de putere sau două tipuri de valori care se contrazic; sînt complementare. Avem de a face cu două aripi ale aceluiaşi zbor. Încercările unora de a crea o ruptură între Europa şi Statele Unite introduc o stranie notă de război rece în această epocă. Or, Europa nu este în război cu Statele Unite, şi nici Statele Unite nu sînt în război cu Europa. Sîntem aliaţi. Europa nu se poate defini ca antiamericană, pentru că ar avea un portret sărăcăcios.


Dinu C. Giurescu n-a avut onoare

O.Ş.: De ce merge atît de greu procesul de înlocuire a ambasadorilor şi de primenire a ambasadelor? De ce nu avem oameni noi în ambasade?
A.P.: N-am putut propune oameni noi nu doar la Paris sau la Atena, dar nici la Chişinău sau la Sofia. Cele patru luni care au trecut au fost, din punctul de vedere al politicii externe, foarte încărcate. Şi preşedinţia, şi guvernul s-au mişcat mult, în toate direcţiile, şi asta a făcut ca problematica internă a ministerului să fie cumva lăsată pe planul doi. Vreau să cred că domnul ministru de Externe îşi va găsi mai mult timp, de aici încolo, pentru reforma pe care a anunţat-o. Lucrurile acestea nu se pot amîna la nesfîrşit. Nu ascund că nu-i uşor să găseşti peste noapte zeci de ambasadori noi, care să intre rapid în rol. Cred că în perioada următoare lucrurile se vor accelera. Dar e nevoie ca ministrul de Externe să reducă puţin din programul deplasărilor lui.

O.Ş.: În 2004, aţi avut mai multe luări de poziţie publice. Despre Radioul naţional spuneaţi: deşi toţi sînt nemulţumiţi de Dragoş Şeuleanu, angajaţii nu vor să rişte nimic. Cum vi se pare acum situaţia de la Radio România?
A.P.: Mă bucur că, fie şi în ceasul al 12-lea, angajaţii s-au mobilizat. Eu socotesc în continuare că domnul Dragoş Şeuleanu este un personaj mediocru, care, în afară de servilism, nu are alte calităţi. N-are un curriculum care să susţină numirea lui într-o funcţie aşa de importantă. Şi n-are un comportament care să-l facă eligibil, într-un spirit cît de cît echilibrat şi democratic. Domnul Şeuleanu este un servitor, şi eu cred că ăsta este cel mai mare pericol al unei instituţii: să fie condusă de servitori. Sînt indispus să văd că el pare inamovibil.

O.Ş.: De ce nu se retrage, de ce nu demisionează?
A.P.: Oamenii de genul lui n-au onoare. Plăcerea de a fi şef şi de a cîştiga un salariu de şef e mult mai mare decît simţul onoarei. Una din problemele naţionale despre care nu se vorbeşte suficient este absenţa onoarei. Virtutea cea mai puţin prezentă pe piaţă este simţul onoarei: de la onoarea individuală la onoarea profesiunii şi pînă la onoarea naţională – care nu există decît în forme baroce de beţii cu sarmale sau de lacrimi la chefuri.

O.Ş.: Dinu C. Giurescu, care a demisionat din fruntea Muzeului Ţăranului Român, a avut onoare?
A.P.: Nu. Nu trebuia să se ajungă aici. În acest episod n-a avut onoare. Nu trebuia să ajungă să se roage de el un ministru ca să-şi dea demisia. Era limpede de mai multă vreme că prezenţa lui acolo nu era nici eficientă, nici dorită de oameni importanţi ai instituţiei. Un om de onoare, mai ales la vîrsta lui, trebuia să facă la timp un pas înapoi.

O.Ş.: O altă chestiune: aţi demisionat de la CNSAS pentru că acea instituţie n-a vrut să accepte că Vadim Tudor a făcut poliţie politică. Absolvirea lui Vadim Tudor de către CNSAS i-a permis acestuia să candideze. Ce părere aveţi despre această încremenire a lui Vadim Tudor în viaţa publică?
A.P.: Problema mea nu este Vadim Tudor, pentru că nu mă aştept să se comporte în mod sportiv şi onest. Exasperantă este lipsa de onoare a CNSAS-ului. Cei de acolo, ştiind bine, cu documentele în mînă, că argumentele după care Vadim Tudor a fost un colaborator sînt de necontestat, au înţeles să se comporte atît de slugarnic şi atît de oportunist, încît să camufleze această evidenţă. Acumularea de prostie şi lichelism din acea instituţie a ajuns la dimensiuni inimaginabile. Eu nu cred că am întîlnit în perioada de după 1989 personaje atît de ticăloşite ca acele trei-patru figuri încă active în interiorul CNSAS. În frunte cu domnul Onişoru, care este o ciudăţenie. Nu cred că ştie nici el, dimineaţa, cine este şi ce are de făcut. Este ca o plastilină care se mulează pe toate formele de relief care îi apar în faţă, iar ceilalţi pendulează între vanităţi obscure, calcule de circumstanţă şi stupiditate.

O.Ş.: Aducem în discuţie o problemă în care aţi fost implicat direct: Premiul ASPRO, care vi s-a acordat anul trecut, pentru volumul Despre îngeri. În motivaţia preşedintelui juriului, regretatul Adrian Marino, se spunea că sînteţi "spirit absolutist, potenţial sau explicit totalitar, mistic, metafizic, etnicist, obsedat de fiinţa românească, sub influenţa şcolii Noica". Cum priviţi acum, după aproape un an, toată povestea aceea?
A.P.: Cum am privit-o şi atunci. I-am scris o scrisoare domnului Marino, care cred că era foarte decentă, nu comiteam nici un abuz de limbaj, nici un exces incriminatoriu. Mi-e greu să înţeleg cum cineva care, înainte de 1989, îi scria lui Constantin Noica scrisori subalterne şi care dedica sute de pagini lui Mircea Eliade, a putut deveni după '89 atît de "principial" apropo de Noica sau de universul şi de spiritul religios. Mi se pare, dincolo de respectul pe care îl datorez omului de cultură care a fost Adrian Marino şi pe care nimeni nu-l poate evacua din istoria literaturii române, că gesticulaţia lui finală este psihanalizabilă. El s-a comportat exact în răspăr cu virtuţile pe care le predica: raţionalitatea, civilizaţia, europenitatea.


Marino s-a comportat ca un provincial iritat

O.Ş.: Ce v-a supărat cel mai tare?
A.P.: În cazul Premiului ASPRO, Adrian Marino s-a comportat ca un provincial iritat, reacţia lui a fost inexplicabilă. Ar fi făcut bine să se explice. N-a făcut-o. Tipul lui de argumentaţie, după care o carte despre îngeri este în principiu suspectă, iar a vorbi despre religie este o formă de obscurantism, denotă o gîndire de seminar de partid din anii '50. E cel puţin ciudat cum Adrian Marino şi-a asumat, la bătrîneţe, cu un patos trist, postura de cenzor ideologic. Erau şi sînt multe lucruri de corectat în România, înainte ca eu să fiu amendat ca un obscurantist mistic şi totalitar. Adrian Marino ar fi trebuit să elaboreze mai mult în jurul acestei teme, să arate ce gesturi de ordin totalitar şi obscurantist am făcut în ultimii 15 ani. Am fost în posturi oficiale, puteam să fac orori, şi el era dator să invoce măcar una. N-a făcut-o. A preferat epitetul şi vociferarea. Nu stă bine unui om aflat la apogeul carierei să se poarte aşa de inconsistent. În plus, tot acest portret negativ era făcut ca argumentaţie pentru a "justifica" un premiu. Acest echivoc al judecăţii, care în cazul unui critic este un păcat capital, mi s-a părut la limita ridicolului.

O.Ş.: De la disputa Marino-Pleşu a pornit un întreg scandal, alimentat de cele două numere tematice din Dilema veche intitulate De ce se ceartă intelectualii. Aţi fost arondat unui grup de prestigiu din care mai fac parte Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. Întrebarea ar fi: altceva mai bun de făcut nu au intelectualii români decît să se certe, să-şi taie orice punte de legătură şi să se privească cu duşmănie?
A.P.: "Scandalul" de care vorbiţi a început înainte de disputa Marino-Pleşu. Dar regret şi acum că am fost de acord, dacă nu chiar am încurajat, apariţia celor două numere ale Dilemei pe această temă şi că în general m-am angajat în această dispută.


Regret că am fost de acord cu cele două numere ale Dilemei

O.Ş.: Nu trebuiau făcute?
A.P.: Cred că nu. În felul ăsta am încurajat o dispută care în fondul ei ezită între ridicol şi impur. Impur: motivaţiile ascunse ale acestei dispute nu sînt nici ideologice, nici stilistice, nici politice. Sînt nişte motivaţii destul de meschine. E o bătălie de orgolii, de frustrări, de ambiţii care se simt contrariate, de gelozii, de nerăbdări juvenile. Ridicolul: sîntem într-un moment şi într-o ţară în care există un enorm inventar de probleme în materie de cultură, de politică, de viaţă zilnică. În loc să ne raportăm la aceste probleme, cultivăm cu o încăpăţînare inexplicabilă mici jocuri de culise şi ne dăm o identitate identificîndu-ne cu o coterie. Primul lucru pe care un om de cultură trebuie să-l facă este să-şi definească identitatea. Dacă îţi obţii identitatea prin înregimentare nu eşti încă un intelectual. Aşa-zisul "grup de la Păltiniş", dacă îl privim cu o oarecare răceală, e un grup care n-a anulat identităţile membrilor lui şi nu a trăit din unanimitate. Profesorii buni şi modelele bune dau diversitate. Sorin Vieru, Andrei Cornea, Liiceanu, Radu Bercea, Thomas Kleininger ş.a nu au multe în comun. Pentru noi, episodul Păltiniş, care acum e diabolizat de unii cu o febrilitate pubertară, a fost un stimulent al găsirii de sine, al unor vocaţii particulare. Nu există o doctrină a Păltinişului, nu există un set de reguli de comportament "păltinişean", eram de multe ori în disjuncţie, n-am avut manifeste, ieşiri programatice, exclusivisme sectare. Am fost ipostaziaţi în ceva de genul ăsta ca să se poată justifica un fel de grup opus care, el, are manifeste, declaraţii de principiu şi o suspectă omogenitate, cu puncte de vedere standardizate, care se exprimă sub diverse semnături.

O.Ş.: Nu puneţi un diagnostic reductiv?
A.P.: Nu fac decît să constat asemănarea izbitoare a unor opinii polemice. Mie nu-mi plac în nici un domeniu, şi cu atît mai puţin în materie de idei, aglutinările. Îmi plac diferenţierile.

O.Ş.: Cine să fie în grupul advers?
A.P.: "Advers" e, pur şi simplu, grupul care se recomandă, constant, ca atare. Am citit în Observator cultural, la un moment dat, şi am citit şi în cîteva cărţi sau reviste, opinii care aglutinează. S-a născut un fel de comando care se justifică inventîndu-şi adversari. S-a făcut şi portretul unui comando opus, care e "grupul de prestigiu" compus din Liiceanu-Pleşu-Patapievici. Acesta lucrează, chipurile, clipă de clipă, pentru sufocarea libertăţii de gîndire şi de expresie din România. Care va să zică practicăm, hulpavi, monopolul. Lucrul e atît de comic încît, în definitiv, nici nu merită să-i acordăm atîta importanţă.


Unii nu dau la gleznă cînd capătă o bîtă în cap

O.Ş.: Întorcîndu-ne la disputa din vara trecută, n-au fost exagerări? Dan C. Mihăilescu şi Gabriel Liiceanu s-au aprins destul de puternic în acea polemică. Dvs. aţi fost poate cel mai blînd, ceilalţi s-au inflamat.
A.P.: Domnule Şimonca, trebuie totuşi să analizăm lucrurile cu un oarecare spirit de echitate. Dacă unul îţi dă cu o bîtă în cap şi tu îi dai un picior la glezne, primul lucru care trebuie observat este că, întîi şi întîi, ai căpătat o bîtă în cap. Unii nu dau la gleznă cînd capătă o bîtă în cap, sînt mai iertători, mai puţin temperamentali. Alţii se înfurie. Mie mi s-a părut că, de la bun început, lucrurile au fost puse cu efectul înaintea cauzei. A existat, mai întîi, un atac care n-a venit din partea aşa-zisului "grup de prestigiu" de la Păltiniş. Eu nu-mi aduc aminte ca eu, sau Liiceanu, sau Patapievici să fi fandat sîngeros împotriva cuiva. Eu îmi aduc aminte că lucrurile au început prin nişte atacuri teribile la adresa lui Patapievici (care, by the way, nu face parte din grupul Păltiniş), teribile în sensul unor calificări ideologice infamante, dincolo de observaţiile de ordin tehnic profesional. A existat apoi un fel de a fanda împotriva întregului "grup de la Păltiniş", în cap cu Noica. Nu eu am spus despre domnul Şiulea că în loc de idei produce clăbuci. Domnia sa a spus asta despre mine. La un moment dat aceste fandări reiterate au stîrnit reacţii. Unele mai violente, altele mai puţin violente. Dar nu-i poţi face vinovaţi pe cei care reacţionează de faptul că au reacţionat. Eu nu-mi aduc aminte ca polemica aceasta să fi demarat prin atacuri mîrşave din partea celor deveniţi tartorii fioroşi ai culturii române împotriva celorlalţi.

O.Ş.: Impresia generală a fost destul de jalnică pentru un observator de pe margine. Prea mulţi nervi. Totuşi, cum putem regăsi cordialitatea, cum putem să depăşim aceste dispute între grupuri?
A.P.: Accept că la un moment dat există schimbări de generaţii, de stilistică intelectuală şi culturală. Nu sînt de părere că amplasamentul nostru public trebuie să fie de beton, că trebuie să rămînem în circuit impunîndu-ne cu forţa. Vine un moment în care apar oameni mai tineri, oameni cu alte valori, oameni cu altă experienţă de viaţă şi de istorie şi care uneori au şi nerăbdarea tinereţii de a se aşeza pe locuri pe care ei le socotesc ocupate de boşorogi. Eu sînt conştient că lucrul acesta face parte din normalitatea vieţii unei culturi. Aşezarea ultimă a valorilor este o chestie de timp, o chestie care se face în alt orizont temporal şi pe care nimeni nu o poate manipula pe termen lung. Prin urmare, este puţin imatură această grabă de a reorganiza zi de zi canonul. Dar accept că ecoul şi cariera fiecăruia din noi e o variabilă şi că astăzi putem fi notorii şi prizaţi, iar mîine putem fi lăsaţi deoparte. Nu mă sperie această perspectivă. Proiectul meu de lucru şi de viaţă nu are ca scop instalarea într-un centru inamovibil şi de aceea mă uit cu îngăduinţă la oamenii mai tineri care vor să ajungă cît mai repede în acel centru. Le doresc succes, îi urmăresc cu interes, uneori constat că sînt foarte înzestraţi, alteori constat că sînt doar agitaţi. Sînt uneori plictisit, alteori amuzat, rareori mi s-a întîmplat să devin cu adevărat isteric. O isterie de anvergură cere un interlocutor de anvergură. Dacă ne batem pe rubrici, pe clasamente, pe topuri, sîntem într-o condiţie de manelişti.


Cultura semăna cu pliantele de reclamă pentru Carrefour

O.Ş.: După alegeri, Horia-Roman Patapievici a primit din partea preşedintelui Băsescu o funcţie instituţională: cea de preşedinte al Institutului Cultural Român. Activitatea ICR a fost urmărită minuţios în revista Observator cultural şi au apărut cîteva articole critice împotriva lui Patapievici, după desfiinţarea revistei Cultura. Credeţi că revista Observator cultural l-a întîmpinat cu răutate şi cu o ostilitate programatică pe Horia-Roman Patapievici?
A.P.: Eu cred că în chestiunea revistei Cultura reacţiile din Observator cultural au fost disproporţionate. Acel număr din Observator cultural n-a fost unul echilibrat, partea care ataca era infinit mai amplă şi mai zgomotoasă decît partea care justifica (de fapt doar interviul cu Patapievici).

O.Ş.: Fără interviul lui Patapievici nici nu publicam acel grupaj, iar directorul ICR a avut cel mai mare spaţiu, a dat toate explicaţiile, care au fost publicate. Au mai fost şi altfel de replici în numărul următor, de la Sorin Alexandrescu, de la Silviu Lupescu.
A.P.: În numărul de care vorbesc nu existau nici un fel de replici. Ar fi putut fi solicitate opinii mai diverse, altele decît ale celor implicaţi direct în litigiu. Ideea că fiecare contribuabil român este obligat să investească lunar 800 de milioane de lei într-o marfă care nu se vinde ţine de o mentalitate anterioară lui '89, nu este o idee a economiei de piaţă. După părerea mea, Cultura a fost o revistă flască, într-un ambalaj pretenţios. Într-o ţară săracă în care stăm la coadă la medicamente nu faci o revistă bombastică, cu o hîrtie de lux şi culori intense. Avea ceva din pliantele de reclamă pentru Carrefour. După părerea mea, cu excepţia anumitor condeie noi care au apărut acolo şi care s-au dovedit pline de o promiţătoare dexteritate, Cultura nu reuşise să aibă o croială, un portret discernabil. O revistă nu e suma condeielor ei, oricît ar fi ele de bune. În condiţiile acestea, dramatizarea suspendării revistei a abuzat de un sentimentalism retoric. (Amintiţi-vă, pentru contrast, ce palide au fost reacţiile la suspendarea Dilemei). Să nu uităm că Patapievici a propus echipei de la Cultura să iasă pe piaţă, beneficiind, eventual, de un sprijin financiar de demaraj din partea Institutului. Propunerea a fost refuzată. Victimăreala e mai rentabilă decît riscul. Aş adăuga şi senzaţia că revista Observator cultural este bîntuită în continuare de stafii radicale, de care avea aerul că vrea să se distanţeze. Lumea se împarte din nou în buni şi răi, iar răul par excellence fiind, desigur, eternul Patapievici, care a fost, luni de zile, un personaj negru şi trebuie să rămînă astfel şi în noua serie, dintr-un fel de grijă pentru continuitate şi dintr-un fel de teamă că o eventuală scădere a tonului ar putea fi interpretată ca o concesie. Dacă Observator cultural menţine această linie după directoratul lui Bogdan Lefter, eu nu înţeleg de ce omul a fost schimbat.

O.Ş.: Aţi avut vreun rol în numirea lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR?
A.P.: Cînd s-a discutat înlocuirea domnului Buzura s-a lucrat pe o listă de nume. Pe acea listă de nume, pe care preşedintele Băsescu trebuia să o aibă în mînă urmînd să decidă, exista şi numele Patapievici, pe care eu l-am propus cu toată convingerea. Dar existau şi alte nume. Au fost, la un moment dat, şase nume. Din acele şase nume, a fost ales Patapievici.

O.Ş.: V-aţi întors la NEC, New Europe College. Ce înseamnă NEC în viaţa culturală românească?
A.P.: Noi am reuşit în ultimii 15 ani să ne imaginăm Europa ca fiind un loc care se află în altă parte, undeva către un orizont spre care privim intens şi spre care trebuie să mergem. Această imagine ne-a făcut să neglijăm singurul mod util şi autentic de a ne integra în Europa: reactualizarea Europei din noi. Colegiul Noua Europă a fost o încercare de a actualiza Europa existentă, latent, în România. Am avut convingerea că în România există intelectuali, mai ales tineri, că e urgent ca oamenii aceştia să fie identificaţi şi stimulaţi în activitatea lor. Prin urmare, am făcut proiectul unui institut care să creeze la Bucureşti condiţii de viaţă şi de lucru cît mai apropiate de standardele europene şi să arăt că se poate crea şi aici o ambianţă în care să nu te simţi la marginea lumii. Asta a vrut să fie şi este Colegiul Noua Europă. Este o prezenţă a Europei în România de care au profitat pînă acum aproximativ 200 de cercetători români, în marea lor majoritate tineri. E o instituţie care nu are un program ideologic. Luaţi lista bursierilor: sînt de toate felurile şi de toate meseriile din perimetrul ştiinţelor sociale şi umaniste. Dacă luaţi lista profesorilor invitaţi care au trecut pe aici, veţi constata, de asemenea, un spectru foarte larg: de la marxizanţi europeni sau americani pînă la conservatori aplicaţi. E o instituţie care a vrut să încurajeze un anumit spirit şi nu o anumită pre-opţiune. A vrut să încurajeze lucrul bine făcut şi în acelaşi timp cordialitatea, o încercare de a redescoperi farmecul şi utilitatea dialogului. Se încearcă tot timpul o deschidere către altceva, către celălalt, către diferenţă, aşa încît toţi participanţii, oricît de diferiţi ar fi ca amplasament intelectual, să aibă de profitat din acest dialog.


"Nu sîntem încă europeni, aşa cum ne cere să fim Uniunea Europeană"

O.Ş.: Ce vă doriţi să vi se întîmple bun în următoarea perioadă?
A.P.: Să am timp, să fiu sănătos şi să-mi reorganizez viaţa în aşa fel încît să nu mai am atîtea ocupaţii colaterale, atîtea derapaje, atîta risipă. Dacă voi obţine o bună monotonie a programului şi voi putea mobiliza destulă energie ca să-mi văd de cîteva proiecte, nu cer mai mult.

O.Ş.: Spuneaţi în Dilema veche, în septembrie 2004, că sînt în România metehne cronicizate: paralizia civismului, somnolenţa reactivităţii, lehamitea generalizată. S-a schimbat ceva de atunci?
A.P.: Am simţit în decembrie 2004 că ceva, ca sub un şoc electric, s-a realcătuit în structura electoratului. Am simţit un vibrato nou. Asta m-a şi determinat să accept, poate pripit, să mă angajez în postul în care am fost solicitat. Am simţit că este un apel la efort şi la noutate care nu trebuie ratat. Numai că lucrurile spectaculoase de genul acesta trebuie întreţinute. Teama mea, la ora actuală, este să nu recădem încet-încet într-o lehamite şi o demobilizare care ne-ar putea fi fatale. De asta e bună Uniunea Europeană: ţine trează o exigenţă. Şi de asta cred că orice fel de bombăneli în jurul Uniunii Europene sînt foarte periculoase pentru România. România trebuie să cultive cu intensitate angajamentul european: nu cu suficienţă, nu cu frazeologia autojustificării (Noi sîntem dintotdeauna Europeni!). Ei bine, nu sîntem încă europeni, aşa cum ne cere să fim Uniunea Europeană. Dacă vrem să intrăm în această organizaţie trebuie să ne acomodăm la exigenţele ei. Fără acest model, riscăm să ne demobilizăm. Consider că orice discurs care relativizează angajarea europeană sau care cultivă o falsă demnitate autohtonă în raport cu ceilalţi e periculos.

O.Ş.: Nu regretaţi că aţi plecat de la Cotroceni?
A.P.: Nu. Absolut deloc. Regret cîţiva colaboratori cu care m-am înţeles foarte bine, regret că n-am avut puterea să mă mobilizez mai eficace pentru o perioadă mai lungă. Altfel, revenirea la preocupările mele mă face mai curînd euforic.

O.Ş.: Citeam în ziare că despărţirea de Băsescu n-a fost însoţită de mulţumirile publice ale preşedintelui, pentru activitatea dvs. de la Cotroceni.
A.P.: Nu mi s-a făcut o mulţumire publică, dar nici n-am aşteptat-o. Nu m-am dus acolo ca să primesc o coroniţă. Nu trăiesc acest final de episod administrativ într-un registru de melancolie dezamăgită. Singurele mulţumiri publice garantate în România sînt cele post-mortem. Contez pe ele!

O.Ş.: În 2004, aţi scris un text în Jurnalul naţional despre frumuseţea uitată a vieţii, în care spuneaţi că abia dacă mai înregistraţi "desenul ameţitor al cîte unei siluete feminine, inocenţa unui surîs". Mai spuneaţi că v-aţi săturat să aveţi o "existenţă de ghişeu". Care vă este acum frumuseţea uitată a vieţii?
A.P.: Îmi doresc să nu mai fiu ghişeu. Unul din fenomenele colaterale ale tranziţiei este că un număr relativ mic de oameni e socotit a fi utilizabil în mod ubicuu şi universal. O dată ce ai devenit mai mult sau mai puţin om public, apelurile vin asupra ta cu o frecvenţă şi cu un coeficient de insolit halucinante. Tot timpul eşti în situaţia să răspunzi unor solicitări, asta înţeleg prin existenţa de ghişeu. Am fost întrebat, de-a lungul timpului, şi despre agricultură, şi despre Biserică, şi despre politica externă, şi despre cultură. Asta este o experienţă istovitoare şi deformatoare. Eu sînt un om care are nu-urile dificile, nu am radicalităţi, nu mă pot apăra decît în momente de exasperare. Dacă îmi doresc ceva este să trag obloanele, să se accepte că nu sînt un ghişeu, că am nevoile mele de concentrare şi de lucru solitar. Frumuseţea uitată a vieţii mele este acum, în 2005, răgazul şi regăsirea plăcerii de a lucra şi de a privi în jur, la oameni şi la arbori.

(Interviu preluat din Observator Cultural, mai 2005)