Ştie.
Rudele au fost instruite să nu i se mai dea nici o veste proastă. Să fie informată doar despre lucrurile pozitive. Fusese martora unei sinucideri şi acum avea probleme emoţionale. Cu toate acestea, se simte forţată să înceapă o zi pe care nu doreşte s-o-nceapă. Aceeaşi mascaradă. Când se trezeşte, trebuie să se spele, să mănânce, să ridice storurile, să aerisească, să îngrijească de casă. Acelaşi rahat în fiecare zi. Cu prea puţine variaţii. Ar vrea să fie mântuită din propria viaţă. Să ţină viaţa la distanţă. Să nu fie prezentă. Să rescrie fiecare clipă cu care se luptă.
Aşteaptă prea puţine de la fiecare zi.
Simte o tristeţe prea adâncă.
Totul trece chinuitor.
Iar ea se gândeşte la trenurile care trec prin apropiere. Ori la pod.
Şi ce uşor ar fi.
Dar nu se poate. Cu toţii au aşteptări de la ea. Se bazează pe ea. Iar ea le-ar trage preşul de sub picioare dacă s-ar sustrage în vreun fel. Aşteaptă cu toţii să-i hrănească, să-i spele, să aibă pe cine să se înfurie, cu cine să vorbească, pe cine să cheme la ei.
Asta-i ea.
Ăsta-i cursul ei.
Ea însăşi.
Însoţindu-şi băiatul la şcoală, simte o emoţie puternică. O lasă să meargă cu el doar până la intersecţie, până la piciorul podului scund care traversează râul aproape secat, zice el. De acolo vrea să meargă singur.
Ea simte rezistenţă: a nins. Băieţi mai mari ar putea să-l atace cu bulgări de zăpadă. Ori s-ar putea opri şi juca în zăpadă, în loc să-şi urmeze drumul la şcoală.
Dar băiatul este ferm. Mai departe merge singur. Ea rămâne pe loc: el se îndepărtează. Dar deodată copilul se opreşte, se răsuceşte spre ea. Face câţiva paşi cu un zâmbet care-i luminează faţa. În dimineaţa strâmbă, imperfectă, faţa lui e singurul lucru perfect. Acel zâmbet. Ovalul alb şi delicat mărginit de gluga închisă la culoare. Infectat cu luminozitate.
Se apleacă spre el. O sărută direct pe gură. Apoi se îndepărtează.
A răsplătit-o pentru despărţire.
"Să fii cuminte, Timmy", strigă în urma lui.
Îl urmăreşte din ochi, înţepenită de spaimă.
N-ar fi trebuit să-l lase.
Văzând câtă lume se interpune între ei, şirurile de copii care se îndreaptă spre şcoală, oamenii care se duc spre centru, se simte dintr-o dată părăsită.
Dacă toată mulţimea asta nu mi-l mai dă înapoi?, se întreabă. Dacă valul acesta de fiinţe îl va înghiţi de tot? Dacă n-o să ne mai vedem niciodată?
Se încolonează în masa de oameni, încercând să-l prindă din urmă. Să-i descopere silueta printre cei din faţă. Nu trebuia să-l lase să plece. Dar a dispărut. Departe, urcând scările dealului care duce spre şcoală, îl vede. O bucurie dureroasă o sfâşie: l-a văzut, l-a pierdut. A plecat. Totul într-o fracţiune de secundă.
Sărutul ferm pe buze, dimineaţa nereuşită, frigul cumplit şi zgomotul vag al oraşului.
Îi e deja dor cu disperare de el.
Nu se mai simte capabilă de fericire. A fost jefuită de opţiunea aceasta.
"Zăpada e un fel de nisip?", o întrebase cu vocea lui frumoasă.
Îi dau lacrimile.
Atunci de unde această infinită tristeţe?
Ridicolă întrebare, îşi spune.
Merge pe stradă, strada aceea lungă şi cenuşie care o poartă drept înainte. Ar vrea să nu fie prezentă. Trece pe lângă micul loc de joacă din apropierea casei ei. Odată a văzut o femeie aici. Femeia avea în jur de patruzeci. Era mai plinuţă, purta o bluză simplă bej şi pantaloni fără o croială specială. Nişte pantaloni simpli, care nu o flatau. Avea părul în dezordine. Părul ei blond strălucitor, un galben aproape alb. Danielei îi era neclar dacă îi lipseau şuviţe din cauza unei tentative de a se tunde singură - de a se mutila singură.
De pe faţă îi lipsea orice expresie umană. Era o faţă golită de zâmbet, de bucurie, de umanitate, de expresivitate, de existenţă. O faţă goală ca o hârtie albă. Aproape de non-existenţă. Faţa unui cadavru. Priveliştea ei a cutremurat-o.
Femeia aceasta stătea dreaptă, imobilă şi privea groapa cu nisip din micul parc compus dintr-un tobogan şi o construcţie de căţărat. Privea fix groapa de nisip. Ochii ei nu mai aveau nimic uman. Maţi, ca doi ochi de sticlă. Devastată de durere până la insensibilizare. Până la depersonalizare.
Nu ştia dacă stătea acolo pentru că mai fusese acolo sau de ce anume îi amintea locul. Nu avea certitudinea că această femeie îşi aminteşte de ceva. Dar părea concentrată. Nu părea din întâmplare acolo. Venise cu un scop.
Faţa ei era golită de orice simţământ omenesc şi toată sensibilitatea suptă din ea. Arăta brutal în lumina aceea, cu şuviţele dezordonate de păr, privind groapa de nisip în care nici un copil nu se juca. Stătea în faţa unui mic parc gol. Şi privea concentrată. Ce vedea în faţa ochilor, numai ea ştia.
Când şi-a dat seama că este privită, şi-a tras o şuviţă să-i acopere faţa şi a plecat cu un mers nefiresc, dezarticulat, poticnit.
Daniela a privit parcul gol, încercând să găsească urmele copilului. Încercând să înţeleagă ce anume i se întâmplase. Dar era doar un parc gol, povestea şi-o luase cu ea femeia când plecase. Trăgând-o ca pe o povară de ne-suportat.
Dar Daniela a crezut c-a prins-o în sine, sub forma unei învălmăşeli de senzaţii şi durere. Cu această amintire, Daniela se grăbeşte, lăsând parcul în urmă.
Ajunsă acasă, îşi reumple paharul din sticla cu apă minerală. Casa e tăcută. Plină până la refuz de o lumină cenuşie. Scaunele de la masa din sufragerie în dezordine, farfuriile de la masa de seară încă acolo. Se duce spre dormitor. Caută în sertarul de jos al noptierei pacheţelul de la Dieter. Nu ştie exact ce să facă, ştie doar ce a văzut în filme. Îşi rulează o hârtie, apoi îşi apropie faţa de praful întins pe masă. Nici măcar nu ştie ce este. Ori care ar trebui să fie doza pe care trebuie s-o ia. Nu trebuie să inhaleze tot, nu-i aşa? Doar un pic. Zece minute? Cinci minute? Jumătate de oră? Probabil. Ori cât, mai exact?
Atâta durează. Atâta durează. Atâta durează.
Deodată îşi devine străină sie-însăşi.
Nu se mai recunoaşte. Când se pregăteşte să facă un gest neimportant şi banal, cum ar fi să-şi repoziţioneze braţul sub cap, se întreabă: ce să facă acum persoana asta pe care o observă? "Hai să vedem ce-o să faci acum. Tu. Tu, tu, tu..." Cu suspiciune şi curiozitate ştiinţifică. Nimic nu mai vine natural. Este străină de toate lucrurile din jur. Nu-şi recunoaşte pe de-a-ntregul propriul chip reflectat în oglindă. Ca şi cum şi-ar fi părăsit viaţa şi acum se observă de la distanţă. Cu o vagă curiozitate.
Nimic n-o mai alarmează. Trăirile îi sunt egalizate, nu mai au calitatea aceea abruptă şi devastatoare. Nu-şi mai doreşte vechiul eu înapoi. E prea bine să fie cea de acum. E prea bine să nu simtă durere, tristeţe, să nu se mai simtă un animal hăituit. Se simte bine aşa. Nu se mai vrea înapoi. Se place. Pare o viaţă pe care ar trăi-o cu plăcere. Prin care ea ar trece lin, fără să fie ucisă în proces. La sfârşitul ei ar trece direct în somn. Într-un somn din care nu s-ar mai trezi. Pe când ea "cea veche" murea în mod categoric. Aşa, este imortală. O calitate nebănuită, viitor infinit. Nelimitat. De plăcere. De senzaţie fizică de plăcere. Trupească. Carnală. Reală.
Îi place să se afle la distanţă. Să nu mai fie implicată în lucruri. Să nu mai simtă atingerea aceea abrazivă. Îi place să nu mai atingă nimic şi să n-o mai atingă nimic. Să fie totul departe. Departe de mâna ei întinsă.
E bine să nu vrei nimic. E bine să exişti. Să trăieşti aşa. De o neutralitate atotputernică, şi în acelaşi timp atât de intens în pielea ta şi totuşi din afara ei. Ca şi cum perdeaua asta de neutralitate s-a interpus între tine şi lume. Totul filtrat, inofensiv, fără putere.
Nimic de dinainte nu mai pare important. Totul e egal în importanţă. Sau mai degrabă egal în neimportanţă. Toate lucrurile pentru care s-a zbătut înainte, care au părut capitale, de nerezolvat. Trăieşte iarăşi în prezent.
Apoi nu mai trăieşte în prezent. Prezentul devine ireal.
Apoi. Ce oră este?
Întrebarea trezeşte ceva în ea. Daniela se simte traversată de o durere acută, amintirea a ceva. O sarcină pe care ea o are şi nu o îndeplineşte. Există ceva, iar ea nu poate să-şi amintească. Cu mari eforturi, reuşeşte să se ridice de pe podeaua băii unde şi-a pierdut cunoştinţa. Constată că e trei. Îşi pune pantofii cu greutate. Mâinile n-o ajută. Par umflate, degetele o dor, are dureri musculare. Coapsele o dor, genunchii o dor, braţele. Efortul este inuman. Îşi simte capul greu, confuz, sarcina de-a se trezi pare imposibilă. Ar vrea să-şi şteargă din minte ceaţa aceea, dar e imposibil. Geme sub efortul de a-şi îmbrăca haina.
Rătăceşte pe străzi cu cheile strânse în pumn.
Şcoala este închisă. Bate în geam, privind înăuntru cu fruntea lipită de suprafaţa rece. Nimeni nu-i deschide. Pustiu. Se răsuceşte pe loc, căutând din priviri. Nici ţipenie de om. Dacă ar dori să întrebe pe cineva: aţi văzut un băiat aşa şi aşa şi aşa, n-ar avea pe cine. Înconjoară şcoala cu disperare. Rătăceşte printre casele din jur. Locul pare părăsit. Nimeni la geam, nimeni pe stradă. Ceaţă densă. O perdea de abur compactă.
Timmy a ieşit de la şcoală la ora unsprezece. Unde ar fi putut să se ducă? În mod clar, a venit mai întâi acasă. A sunat la uşă, nimeni nu i-a răspuns. A plecat. Unde?
Daniela porneşte înapoi spre casă. O să caute prin împrejurimi. Poate este în parcul din apropiere, poate este la unul din prietenii lui. Ce-or să gândească mamele acestora când or s-o vadă aşa? Ce-or să gândească despre ea că l-a lăsat pe Timmy pe străzi? Dacă a plecat cumva Timmy cu vreun străin? Dacă cineva l-a găsit rătăcind aşa pe străzi fără ţel? Cu nici un adult care să-l protejeze? Dacă...
Undeva în acest oraş este copilul ei, perplex că ea l-a părăsit, l-a lăsat de izbelişte, l-a dezamăgit. Undeva în acest oraş copilul ei este abandonat la bunăvoinţa unor străini. Un copil dezamăgit există în acest moment pe undeva, întrebându-se ce-a făcut rău de mama sa nu a mai venit să-l ia. Un băieţel cu o faţă frumoasă, unicul lucru perfect într-o lume imperfectă.
Din vina ei, acum... A stricat toată această frumuseţe.
A distrus. Daniela, distrugătoarea.
Vreau să mor, îşi spune Daniela. Nu ştie cum o să supravieţuiască următoarea noapte. Cum o să supravieţuiască de acum încolo. Nu a vrut să-l rănească pe Tim. Cât de proastă poate fi! Cât de egoistă! Abia acum se vede cu adevărat pe sine. Cum e ea cu adevărat. Nu se va ierta niciodată. Se urăşte în profunzime, se urăşte cu adevărat. Se urăşte. Vede acum cum îi distruge pe ceilalţi, pe fiecare din jurul ei. Îşi doreşte să moară de o boală foarte grea, foarte încet, în aşa fel încât toată răutatea şi putreziciunea să iasă din ea. Înainte de toate să fie curăţită de această spurcăciune insuportabilă.
Îşi doreşte să fi fost deja moartă, astfel încât să nu fi făcut rău nimănui niciodată.
Lucrurile s-au întors, îşi spune Daniela. Lucrurile s-au întors.
Perdeaua de neutralitate a fost sfâşiată, străpunsă. Totu-i înapoi la fel ca înainte.
Stă rezemată acum de balustrada podului şi priveşte în jos. Traficul este normal. Din depărtare se apropie trenul. Nu-şi aminteşte cum a ajuns aici. Paşii au purtat-o de la sine, ca şi cum corpul ar fi ştiut mai bine decât ea ce vrea. Coboară treptele şi ajunge la intrarea în gară.
N-ar mai face rău nimănui. N-ar mai răni persoanele pe care le iubeşte. Timmy, toţi ar fi cu mult mai bine dacă ea n-ar exista. Dacă ea ar dispărea din vieţile lor. Sebastian... nu înţelege de ce o iubeşte. Nu înţelege felul în care o iubeşte, sau ce anume înţelege el prin iubire, dar cu toate acestea ea e acolo: dragostea lui. Imperfectă.
Trece prin tunel şi urcă pe peron. E aşa uşor. Un marfar, nu va opri aici. Nu este o hotărâre. Este ceva care doar se petrece. Se aruncă.
Pe bancă, la câţiva metri de locul unde a stat ea pentru o clipă, se află Timmy, cu ghiozdanul lângă el, alb la faţă ca varul. Îi place să vină şi să privească trenurile. Un strigăt scurt i-a ieşit din gâtlej în momentul impactului, dar i-a fost curmat brusc, ca la comandă.
(va urma)