Era ziua de dinainte de Crăciun, iar ea stătea în maşină în faţa scării de ore bune deja. Era o femeie blondă, foarte înaltă, suplă. Am observat asta pentru că a ieşit la un moment dat şi a venit spre intrarea în bloc. Eu stau la parter. O cunoşteam din vedere, dacă pot să mă exprim aşa, venea des şi stătea în maşină în faţa scării. Parca diferit, în funcţie de locul liber pe care-l găsea. Era greu să nu observi, se întâmpla foarte des asta. O dată pe lună măcar. Uneori ieşea din maşină şi cu mâinile în buzunare privea undeva spre un etaj superior. Uneori îşi scotea mobilul şi suna pe cineva care refuza să răspundă. Câteodată răspundea, iar ea purta o conversaţie lungă, în timpul căreia gesticula cu mâna liberă.
Era mereu bine îmbrăcată, cu foarte multă grijă şi părea de condiţie foarte bună. Asta contrasta şi mai tare cu ceea ce făcea, faptul de a sta acolo singură ore în şir, uneori zile întregi, privind undeva în sus.
Mi-am tras vecinii de limbă să aflu despre ce este vorba, dacă vreunul din ei ştie ce se întâmplă. Dar nimeni nu ştia nimic. Se întrebaseră şi ei ce se întâmplă, unul dintre ei, tatăl a doi copii mici, anunţase poliţia. Era clar că nu nimerisem vecinii care trebuie. Dar nimeni nu dorea să vorbească. Dacă printre cei întrebaţi era cel implicat, păstra foarte bine tăcerea şi se ascundea cu abilitate.
M-am gândit că este vorba de un bărbat. Că femeia se despărţise de un soţ, iubit, poate îi fusese luat copilul şi dorea să-l vadă în afara zilelor de vizită stabilite de instanţă. Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la ea cu un pahar de apă şi o felie de pâine neagră unsă cu brânză proaspătă. A refuzat oferta mea, mi-a spus că îi merge bine şi n-are nevoie de nimic. Când am încercat să o trag de limbă ce face acolo, s-a urcat în maşină şi a plecat.
Dar în ziua de dinainte de Crăciun, când am văzut-o afară ca pe o curcă plouată, am avut o strângere de inimă mai puternică decât de obicei. Noi toţi ne pregăteam să sărbătorim cu familiile, gătisem, curăţasem, aranjasem, ne luasem haine noi şi dădusem nenumărate telefoane. Ne împodobisem casele ca pentru o astfel de sărbătoare, iar atmosfera era cât se poate de veselă.
Aşa că imaginea acestei femei stând singură acolo avea ceva tulburător.
Mai întâi am zărit-o în jurul orei două. "Mai este acolo?", m-a întrebat bărbatul meu. Am privit pe geam şi am confirmat. Apoi el m-a făcut să realizez că nu o mai văzusem de multicel. Să fi fost vreo 3-4 luni de când nu mai venise. Iar acum, era din nou prezentă. Ce se petrecuse cu ea de nu mai venise, nu aveam cum să ştim. Dar crezusem că se terminase, orice ar fi fost. Dar nu, era acolo... din nou.
În jurul orei patru, bărbatul meu m-a întrebat din nou dacă e acolo. M-am uitat şi am văzut-o vorbind la telefon. Atunci am aşteptat să văd ce urmează. Am văzut-o cum închide handy-ul şi se îndreaptă pe scară. Muream de curiozitate să văd cu cine se întâlneşte, aşa că m-am strecurat pe uşă şi am coborât scările tiptil. Trebuia să aflu în sfârşit despre cine este vorba.
Am văzut-o stând în faţa unui bărbat care era întors cu spatele la mine, dar tot am putut să-l recunosc. Era domnul Ricardo Gregorius, de la ultimul etaj. Vorbeau încet, nu puteam auzi schimbul de replici. Ea avea o voce tremurată şi părea să spună nişte lucruri încărcate emoţional. Au vorbit aşa o vreme, apoi Ricardo a părut să se întoarcă în casă. Atunci am văzut-o cum a scos un cuţit cu o repeziciune şocantă şi cum i l-a înfipt în spate. L-a scos o dată şi i l-a mai înfipt în piept, căci el s-a răsucit spre ea, în stare de şoc. A căzut la pământ, ea era cu cuţitul în mână, i-l scosese din carne şi dorea să îl mai atace o dată. În loc de asta a scăpat cuţitul pe jos, s-a lăsat pe vine asupra lui Ricardo şi a început să strige după ajutor.
Lumea a început să se adune, sânge era peste tot.
(va urma)