Nu ar fi trebuit să facem dragoste când ştiam că nu putem fi împreună. A fost un mare păcat. Am făcut ceva foarte rău. Iar tu te-ai luat după mine. Eu ştiam de mult că este ceva foarte rău să faci dragoste cu cineva şi apoi să pleci. Deşi am aşteptat să spui "stai". Dar totul era confuz la mine în minte. Am atâta nevoie de tine încât aş repeta greşeala aceasta oricând aş avea posibilitatea, doar că tu nu mai suni. Chiar dacă m-ar mai costa o serie de neuroni după aceea, chiar dacă m-ar costa stabilitatea psihică. Pentru că exact atât de greu a fost. Am îmbătrânit ani de zile după zbuciumul acela pe care l-am trăit imediat după aceea. Am îmbătrânit fizic şi moral.
De ce ne-am despărţit? De ce nu sîntem împreună? De ce eşti tu acum cu altcineva? Hmmm... Nu puteai să nu eziţi în duminica aceea? Căci am fost părăsită de prea multe ori şi am renunţat de mult să mai lupt pentru mine. Nu vreau să deranjez. Nu vreau să stau în drum. Ştiu foarte bine cine sînt. Ce sînt. Nu aş cere nimănui să mă iubească. Din cauza asta m-am retras imediat, m-am speriat.
Ce aş vrea? Aş vrea să-mi sărut drumul înapoi în dragoste.
Ba nu, aş dori să nu mai simt nevoia să mă vărs în tine, să te sufoc cu intimităţile mele, mărturisirile mele intime, să nu-mi mai doresc să fac parte din viaţa ta. Eu nu fac parte din viaţa ta. Aş vrea să nu mai cerşesc să mă laşi înăuntru.
Când tu nu-mi vorbeşti, eu mor. Mor puţin câte puţin. Te costa atât de puţin, un cuvânt de la tine din când în când. Tot ce am nevoie ca să continui, ca să funcţionez, ca să merg mai departe, ca să respir. Ca să pot să mă prefac că totul este în regulă.
Am alunecat pe un drum de ură pentru mine. Mă simt respinsă de toată lumea şi nu mă pot opri din a mă face şi mai neplăcută pentru ceilalţi. În loc să mă opresc şi să încerc să îndrept lucrurile, le agravez şi mai rău. M-am afundat pe un drum al autodistrugerii.
Te iubesc pentru că n-am de ales.
Cum te-ai gândit să rezolvi asta? Femeia aceasta nu se opreşte din a te iubi.
Ba da, te iubesc, te iubesc cu disperare şi fără cea mai mică speranţă. Nu pot pricepe cum de odată ce ne-am întâlnit, îmi continui viaţa fără tine. Cum de fiecare clipă a vieţii mele continuă să fie risipită pe nimic, când în prezenţa ta şi-ar trăi momentul de aur. Sînt clipe în care nu pot înţelege de ce nu sîntem împreună. De ce nu sîntem împreună?
Da, eu nu am vrut. Aşa e. Aici ai dreptate.
Adevărat.
Te iubesc atât de rău, încât e fizic insuportabil. Închid ochii şi te găsesc în mintea mea acolo. Eşti ca o boală. Eşti o boală îngrozitoare şi foarte grea. Nici nu ştiu care parte din zi e cea mai grea: dimineaţa, la prânz sau seara?
Şi tu mă iubeşti. Nu, nu nega. M-am întrebat ce poate fi mai rău decât să fiu iubită de către tine şi mi-am răspuns: să nu mai fiu iubită de tine. Eu am fost atrasă de tine cum un om slab este atras de un om puternic. Nu sexual. Am simţit nevoia să mă protejezi. Nimic mai mult. Ai încălcat un cod pe care ar fi trebuit să-l respecţi.
Dar asta nu ajută la echilibrul lucrurilor în nici un fel. Nu se mai poate face nimic, iar tăcerea ta, eu o percep de o duritate ne-necesară. Relaţia noastră seamănă cu o căsnicie care nu mai merge, dar sîntem blocaţi unul cu altul din lipsă de opţiuni. Distanţă, răceală, tăcere.
Ştiu, ştiu ce o să zici, noi nu avem nici o relaţie.
M-ai scos din zona mea de siguranţă, iar acum mă învârtesc debusolată pe loc. Nu mi-ai înţeles singurătatea.
E atât de multă durere în mine pe care nu o mai pot reţine, care doreşte să-ţi găsească un mod de manifestare. Lucrurile îmi apar deformate de propriile spaime.
Acelaşi lucru care şi s-a părut odată măreţ, acum ţi se pare diminuat. Procesul de însingurare s-a declanşat. Înainte îmi răspundeai la telefon, îmi dădeai sfaturi. Nu toate au fost bune, iar unele mi-au făcut rău, dar aveam şi eu pe cineva. Nu doresc chestia asta pe care o avem acum. Scheletică, lipsită de respect, în care eu am nişte nevoi cărora tu refuzi să le mai vii în întâmpinare. Compar ce avem acum cu vremurile în care eram prieteni. Ştiu, oamenii trebuie ţinuţi la distanţa optimă, nici prea aproape, nici prea departe, să le dai nici prea multă afecţiune, nici prea puţină. Doar atâta dragoste cât se cuvine. La distanţa corectă. Fără mari prietenii, nu există nici mari certuri. Nu există dezamăgiri. Nu există sentimente rănite.
Ştiu ce ai dori, să reuşesc să completez mai repede tranziţia de la iubit la prieten, apoi de la prieten la străin. Să nu mă port copilăreşte. Să mă port matur. De la fiinţă înapoi la nefiinţă. Să înţeleg odată cum funcţionează lumea.
Ştiu ce vrei, vrei doar să încetez să te sun, să încetez să vă trimit scrisori cu injurii, să vă las să fiţi fericiţi. Să dispar din viaţa voastră. Să nu vă mai urmăresc pe stradă, să nu mai stau în faţa locuinţei voastre zile întregi.
Tăcerea ta este de o violenţă ne-necesară.
Nu-mi poţi oferi dragostea aceasta şi după aceea să mi-o iei înapoi, să mă priveşti cu dispreţ. E insuportabil pentru mine. Ca şi cum lucrurile pe care le-ai crezut cu tărie despre mine şi care mi-au dat încredere în mine şi mi-au dat o nouă viaţă s-au dovedit false. Iar eu trebuie să mă uit acum în ochii tăi şi să văd asta. O permanentă reafirmare şi amintire a faptului că cineva a fost dezamăgit de mine... din nou. Nu sînt cum credea, nu sînt cine credea, afecţiunea a fost retrasă.
Ştiu, sînt opacă, nu inspir nimic. Sînt neutră. Am senzaţia că miros urât. Mă frec în fiecare dimineaţă cu buretele sub duş să dau jos mirosul acesta respingător de pe mine. Am venit aici îndrăgostită şi am poleit totul în aur. Dar totul s-a petrecut la mine în minte. Materialul a venit doar din partea mea. M-ai scos din zona mea de siguranţă şi am ajuns în situaţia aceasta periculoasă. Este vina ta. Niciodată nu o să mă mai ofer cum m-am oferit ţie. Niciodată nu o să mă mai dezvălui aşa vulnerabilă. N-o să mai las pe nimeni să ajungă până la mine. Nu ai meritat, acuma văd clar, nu ai meritat. De ce nu îţi pasă ce vreau, ce am, ce mă doare?
Nu mi-am imaginat c-o să meargă aşa. Păreai cu totul altă persoană. Vreau să mă bucur din nou de viaţă. Vreau să mă iubesc din nou. Am ajuns foarte jos în ultima vreme. Vreau să-mi găsesc drumul înapoi în sus. Vreau înapoi. Îmi vreau viaţa înapoi. Vreau să mă bucur. Vreau să fiu fericită. Dar se pare că asta nu se poate până când tu nu dispari din viaţa mea. Complet. Ca şters cu buretele.
Era greu de înţeles cum putea să-i facă atâta rău. Nu a înţeles dacă era privirea, expresia de pe faţă, întreaga postură a corpului lui. Putea spune doar că ceva de gheaţă îţi arăta muchiile prin întregul lui corp. Ochii de un albastru-bleu cu inflexiuni verde deschis, ceva extrem de ciudat. Mai văzuse o culoare asemănătoare într-un documentar despre gheţari. Un gheţar uriaş se desprindea şi aluneca în apă şi prindea asemenea străluciri scurte, nuanţe de bleu incredibile. Nu putea să pună degetul şi să spună: aici. Era imposibil de localizat.
Cu o singură privire, nici nu putea să zică privire, doar din felul în care îţi purta corpul îndreptat acuzator, rece, lipsit de simpatie, o paraliza. Nu se mai putea mişca. Se prăbuşea stând încă în picioare.
Doar o privire e de ajuns să mă facă să mă îndoiesc de mine, să mă dispreţuiesc, să mă urăsc, să ştiu că nu valorez nimic. Aş vrea să dispar, să mă volatilizez.
Apoi a tăcut în timp ce el o ruga să se ducă acasă şi să încerce să doarmă, l-a privit îndelung în timp ce el continua să vorbească pe tonul său calm şi echilibrat şi l-a întrerupt spunându-i aşa: "Asta este ceea ce trebuie să fac eu acum. Este o experienţă de viaţă prin care trebuie neapărat să trec."
Deodată şi-a văzut viaţa şi pe sine cu ochii lui, aşa cum trebuie să-i fi părut lui de-acolo din prag şi instantaneu i-a venit să verse.
A scos cuţitul pe care-l avea în geantă şi i l-a înfipt în zona ficatului, din spate, când el s-a răsucit să intre înapoi în scară. Ricardo Gregorius s-a prăbuşit în faţa scării blocului în care locuia cu partenera sa de viaţă. Ieşise special pentru a o întâlni pe doamna Irina Rau, care sunase în dimineaţa respectivă de nenumărate de ori şi păruse mai agitată decât de obicei. Au presupus amândoi că de vină era Crăciunul de a doua zi, iar oamenii singuri în preajma sărbătorilor se simt în mod deosebit singuri. Partenera domnului Gregorius nu reuşise să o convingă să renunţe la ideea de a-l vedea pe Ricardo, de aceea singura alegere care le mai rămăsese, ca de fiecare dată când doamna Rau era în starea aceasta, fusese să coboare şi să discute cu ea faţă în faţă. Să o asigure că nimeni nu-i poartă nici un resentiment, că nimeni n-o urăşte, şi că amândoi ştiu forte bine că accesele de furie de la telefon, ameninţările şi înjurăturile nu o reprezintă cu adevărat, şi că o înţeleg amândoi foarte bine, Că amândoi ştiu că există ceva bun în ea, că ea nu este aşa, şi că doar trece printr-o perioadă proastă. Dar era datoria ei să înţeleagă de asemenea că Ricardo avea o viaţă a lui şi că nu mai avea timp şi nici răbdarea să-i aline ei accesele de furie, ori atacurile de panică. Ea avusese şansa de a fi cu el, dar o refuzase. Ea fusese cea care nu dorise să dezvolte mai mult relaţia cu cel menţionat, iar acum era tot ea cea care refuza să renunţe la ceva inexistent. Irina trebuia neapărat să meargă mai departe şi să se pună pe picioarele ei.
Stările ei variau, a povestit iubita domnului Gregorius, erau zile în care suna să-i spună că îi mulţumeşte acestuia că există şi că datorită lui a devenit mai bună, iar o oră mai târziu putea suna să-i spună urlând că ea nu are nevoie de el, că dacă îndrăzneşte să se mai apropie de ea îi rupe picioarele. Că e un nenorocit, că a folosit-o şi a aruncat-o, că o să plătească pentru tot ce i-a făcut. Că este un om calculat, că a urmărit s-o distrugă, să-i distrugă viaţa, că a făcut-o intenţionat. Apoi începea pe cu totul alt ton. Că ea nu crede că tot ce i-a spus el a fost adevărat, că ea crede că n-a vorbit serios când a spus cuvintele alea. Că a lăsat-o singură, când el ştie că ea nu are pe nimeni, că un cuvânt din partea lui nu i-ar strica din când în când. Apoi trecea iarăşi la injurii şi ameninţări.
Domnul Ricardo Gregorius a ajuns la spital în stare foarte gravă şi doar printr-o minune i-a fost salvată viaţa. Vecinii au descris cum toată scara era plină de sânge. Partenera domnului Gregorius a curăţat, plângând, sângele, cu ajutorul unei găleţi şi a unei cârpe, până când două vecine s-au oferit să facă ele acest lucru, iar ea să se odihnească.
Doamna Irina Rau s-a urcat înapoi în maşina personală, fără să fie oprită de către nimeni şi a plecat spre o destinaţie necunoscută. După cum a reieşit mai târziu, s-a reîntors în oraşul în care locuia venind dinspre nord şi a trecut pe sub Pod, de pe care s-a aruncat exact atunci domnul Kyo Kunz şi i-a aterizat pe capotă. Irina Rau nu a mai fugit, a rămas pe loc, a aşteptat poliţia şi salvarea.
A povestit ulterior unei prietene venită să o viziteze în închisoare, chiar înainte ca ea să se sinucidă spânzurându-se în celulă, că după ce plecase din orăşelul în care locuia Ricardo, toate percepţiile ei fuseseră ciudate. Că drumul acela nu-l va uita niciodată. Drumul până la Pod, acolo unde i se curmase brusc viaţa. Că mai întâi trecuse de marginea oraşului şi trecuse printr-un tunel, pe care-l observase de la distanţă. Că observase o calitate întunecată a pământului, cu copaci golaşi de jur împrejur, cu tunelul umed pierzându-se în măruntaiele lui.
Că văzuse înainte de a ieşi din oraş o pasarelă suspendată între două clădiri ca un tub de sticlă. Un negru trecea pe culoar. Era înalt, mai plinuţ, purta o cipilică caraghioasă. Aducea ceva din dezolarea locului din care provenea. I se păruse că poate adulmeca dezolarea unor lucruri foarte îndepărtate.
Mai târziu îl recunoscuse dintr-o poză în ziar pe Kyo Kunz ca fiind cel care venise în biroul de avocatură unde lucra ca să dea în judecată firma la care lucra pentru discriminare. Da, îşi amintise foarte bine că îl întrebase dacă nu crede că acei colegi n-au şi ei dreptul la propria părere despre degeneraţi ca el.
(va urma)