Spiridon (I)

Într-o noapte am avut un vis. Se făcea că trebuie să merg la Brăila ca să văd câţi greci au mai rămas. Am urcat într-un autobuz, mai bine spus am urcat la volanul unui autobuz, eu care habar n-am să conduc. Mergeam aiurea, când pe şosea, când peste arătură şi nu-mi era frică deloc. Autobuzul era plin cu necunoscuţi care mergeau şi ei la Brăila. La un moment dat, am oprit autobuzul pentru că mi s-a părut că am văzut un trifoi cu patru foi. Am coborât. Nu avea patru foi.

M-am întors la maşină şi le-am spus oamenilor că eu de acolo plec pe jos. Am traversat şoseaua care era neasfaltată şi am luat-o pe deal în jos. De fapt, era o vale dar eu mă gândeam că e un deal şi că îl cobor. Am ajuns într-un loc cu pomi rari şi tineri. Între pomi, ţigănci îmbrăcate în fâşuri şi legate la cap cu basmale. Culegeau ceva. M-am luat după ele şi am găsit o plantă care se compunea dintr-o rădăcină portocalie ieşită pe jumătate din pământ şi din nişte frunze şi flori care creşteau drept în sus. Întreb o ţigancă, asta-i anghinare? Răspunde că da. Mă aplec s-o culeg, dar ţiganca mă opreşte, spune, stai, nu culege oricum, există o regulă. Se uită în jur şi îmi arată, ia-o pe asta. "Anghinarea" avea mărimea unui măr. Am mâncat din ea până am ajuns la frunze. Era foarte dulce, la fel de dulce ca bezelele cu zmeură pe care le cumpăram de la Polar. Când muşcam, miezul sclipea ca vata de sticlă. Asta, îmi zice ţiganca, a fost "anghinarea" învăţăturii de minte. Mai vreau! Îmi alege una care are rădăcina prelungă şi galbenă. Gust de banană. E "anghinarea" recunoştinţei, îmi explică iar. Plecăm împreună în jos pe deal şi ajungem într-un fel de albie secată. Între pomi tineri şi rari oameni necunoscuţi mănâncă stând pe pământ. Alimentele sunt aşezate pe ştergare albe. Te miri ce mănâncă. Mai cer o "anghinare" ţigăncii. Pleacă singură şi se întoarce cu una mare care semăna cu un pepene turchestan. Florile şi frunzele care ţâşnesc din "pepene" seamănă cu nişte tufănele trecute, sângerii. Le zmulg ca să păstrez numai partea comestibilă. În locul lor cresc într-o clipă tufănele roşii de culoarea macului. Muşc din "pepene" şi mă pomenesc cu gura plină de flori. Un gust amar cum n-am ştiut că există. Zice ţiganca, asta-i "anghinarea" sacrificiului.

M-am trezit înainte să ajung la Brăila, aşa că de greci n-am aflat nimic. N-am aflat şi asta mă irită pentru că grecii din Brăila se leagă de mama. Cu atât mai mult îmi era de folos să ştiu despre ei cât mai multe acum, când socotesc că a venit timpul să scriu despre ea o carte.