Eram mică atunci când mi-a povestit că i-au căzut chiloţii pe Calea Victoriei şi că s-a aplecat şi i-a adunat, hlizindu-se împreună cu cei care o priveau. Şi ce-aţi făcut cu ei? Ce să fac, i-am băgat râzând în poşetă. Să râzi când îţi cad chiloţii?! Aşa cum nu pot să uit cum, prin anii şaizeci, purta nişte fuste scurte, scurte deşi era o femeie trecută de cincizeci de ani. Când prietenii şi maică-sa îi reproşau licenţa vestimentară, ea le replica scurt că nu îşi ţine onoarea în tivul rochiei. Cred că a fost cea mai vie fiinţă pe care am cunoscut-o. Era ca un vâsc, risipă de clorofilă, neaşteptată şi exuberantă, crescută în coroana stejarului care fu cândva burghezia română. Am citit împreună cu doamna Dragalina cărţi din Bibliotheque Rose şi reviste interzise, am prefirat fotografii vechi, mi-a vorbit frumos despre Regele Mihai, mi-a arătat de zeci de ori un desen făcut de Regina Maria şi, mai ales, mi-a povestit în fiecare zi ce a mai făcut Virgil, comandorul, fiul generalului, adică bărbatul ei, un alt subiect gras fiind ce-a mai spus Hrisi, mama şi cum se purta tata, domnul Teodorescu, un personaj excentric după cum rezulta din povestiri. De exemplu, omului îi plăcea să călătorească cu tramvaiul fără bilet şi, de câte ori scăpa neamendat, venea acasă mai bucuros decât după o afacere bună, el, marele comerciant.
Observ că Ina, soră-mea, trage cu ochiul.
- Tu ce faci acolo, pui?
- Piu!
- Dacă ai de spus ceva, spune!
De curând am avut surpriza să descopăr că diferenţa de doisprezece ani dintre noi a făcut să avem "părinţi diferiţi" şi "doamne Dragaline diferite". Tu povesteşti mereu de un tată zurbagiu şi tumultos, iar eu îmi amintesc de unul amorţit de vremuri şi de vârstă. Doar de câteva ori l-am văzut descătuşat şi aceste câteva situaţii mă ajută să înţeleg ce spui. "Mama ta" zici că avea poftă de joacă, pe când "a mea" stătea toată ziua aplecată peste maşina de cusut. În doisprezece ani parcă totul s-a schimbat. Semănăm, totuşi, între noi datorită intermedierii tale, prin tine am ajuns să aflu ce te-au învăţat părinţii noştri când erau tineri. Dacă nu se întâmpla aşa, riscam să fim mai puţin surori.
Un fel de numitor comun a fost şi doamna Dragalina, deşi experienţele noastre s-au consumat în circumstanţe diametral opuse. Tu ai beneficiat de ipostaza ei sedentară. Până ai început şcoala ai mers la grădiniţă, timp de trei ani şi apoi venea ea la noi acasă să te înveţe puţină gramatică, lucru care, fie vorba între noi, nu i-a reuşit. Relaţia mea cu ea a fost una peripatetică, m-a luat de mână la doi ani şi jumătate şi am plecat împreună să cucerim Bucureştiul. Mama îi cosea şi ea mă învăţa franţuzeşte. De fapt, lucrurile au fost mult mai complicate, ea îşi propusese, pe lângă franceză, s-o scape pe mama câteva ore pe zi de prezenţa mea şi, în plus, se plictisea să meargă la lecţii de una singură. Şi, la urma urmei, am curajul s-o spun, îi eram de un real ajutor. La cei mici, "metoda" ei consta în a le citi poveşti şi a-i învăţa cântecele. În fiecare lecţie "aducea" un cântec nou. În cazul în care era prea lung, îl spărgea în fragmente şi analfabeţii preşcolari aveau un caiet în care ea le făcea desene. Era adorabilă, desena mereu aceeaşi ţărăncuţă cu şorţuleţ, bonetă bretonă şi saboţi, lângă tot felul de căsuţe cu băbuţe la ferestre şi pisici pe acoperiş. Desenele ei aveau ceva din gestul de copiere al manuscriselor în Evul Mediul, le repeta ca pe un refren, singurul lucru care o influenţa fiind creioanele elevului, unii aveau multe şi de bună calitate, alţii proaste şi puţine. Lecţia începea cu repetarea cântecelor vechi şi cu învăţarea celui nou, iar eu, care le prinsesem din zbor pe toate, cum ziceam, puteam să-i fiu de ajutor. Uite, Ines Saladin, aşa îmi spunea, este mică şi le ştie, trebuie să le înveţi şi tu. Iar eu, Ines Saladin, fosta ei "secretară particulară", le ţin minte şi acum, am un repertoriu mai bogat decât toate CD-urile cu cântece de copii pe care le-am văzut în Franţa.
Am iubit-o amândouă, dar cred că ţie nu ţi-a marcat copilăria în măsura în care a marcat-o pe a mea. De pildă, mie numai ea mi-a spus poveşti. Am deschis ochii spre lume prin ochii ei. Merg pe stradă şi îmi amintesc, aici doamna Dragalina spunea că a fost o pădure de liliac, aici a locuit cutare şi aşa mai departe. Lucrul cel mai important mi se pare faptul că o regăsesc uneori în gesturile mele. E ceva care simt că nu vine de la noi şi, când mă gândesc unde am mai văzut aşa ceva, îmi dau seama că la ea.
Atât am avut de spus! Piu!
(va urma)
