În primele luni ale anilor nouăzeci, eram decisă să fac o carte dedicată "doamnelor de franceză" care vreo două decenii au fost în România o veritabilă instituţie. Cele mai multe erau soţiile unor domni foarte bine care putrezeau prin puşcării. Cu studii nesemnificative, câţiva ani de pension, ele deveniseră peste noapte profesoare de franceză ca să-şi ţină zilele. Pentru cine este tentat să surâdă, mă simt datoare să precizez că aceste cucoane vorbeau uneori franceza mai bine decât limba maternă, provenind din familii unde vorbitul în franceză era un gest natural, nu un moft. Iar când le numeam "instituţii" aveam în vedere faptul că, odată cu bonjour, merci, ele strecurau în mintea copiilor respectul faţă de valorile pe care comuniştii se sileau să le distrugă. Plimbau copii pe străzi "în franţuzeşte", ţineau în apartament grădiniţe neautorizate, tremurau de frica oricărui vecin care putea să le denunţe şi, comment allez vous, comment allez vous, francofonia noastră de tranşeu înainta victorioasă. Între "doamnele de franceză" câteva erau foste profesoare eminente care, din cauza dosarului prost, nu puteau să lucreze la o catedră. De la ele puteai să împrumuţi Paris Match-ul şi cărţi de literatură franceză scrise în ultimii ani, ca să nu mai vorbim de cărţile din perioada interbelică.
După 1964, când au început să le sosească pachete de la rudele şi prietenii din străinătate, au lăsat-o mai moale cu lecţiile şi au început să trăiască din vânzarea lucrurilor primite. Cam de atunci a început s-o ia la vale francofonia noastră, concurată de limba engleză care intra în forţă. Imediat după revoluţie, adică în vara lui 1990, am făcut câteva înregistrări despre cum erau lecţiile cu doamna Negroponte, cu doamna Dragalina, cu o iubită a lui Gică Petrescu şi cu o cucoană al cărei nume n-am poftă să-l notez. Am cerut sprijinul Ambasadorului francez din România, Vignal cu fularul roşu şi, pe urmă, n-a mai urmat nimic. N-a fost să fie scrisă cartea despre doamnele de franceză şi regret.
Revenind la unul din lucrurile pe care le spunea Ina cu privire la doamna Dragalina şi anume la faptul că numai ea i-a spus poveşti, trebuie să recunosc că mi-a spus poveşti şi mie, dar nu mi-au plăcut atât de mult. Am preferat pildele pe care mi le spunea până la patru ani mătuşa Maria şi istoriile de familie pe care mama mi le-a spus şi răs-spus de zeci de ori. Dintre pildele Mariei reţin pe următoarea. Cică ar fi trăit cândva un rege care avea urechi de măgar. Mare necaz. Toată viaţa s-a silit să le ascundă. Singurul care ştia adevărul era frizerul lui pe care îl plătea regeşte ca să tacă mâlc. Dar anii treceau şi frizerul se simţea tot mai covârşit de povara tainei. Într-o noapte, nemaiputând să rabde, simţind că îşi pierde minţile, s-a dus în grădină, a săpat o groapă adâncă şi a strigat în ea, atât de tare cât a putut, că regele are urechi de măgar. Pe urmă s-a dus şi s-a culcat liniştit ca omul care a scăpat de o boală. Peste câteva săptămâni însă, din groapa pe care o săpase, a crescut un fel de buruiană cu frunze tremurătoare şi, când sufla vântul, frunzele strigau piţigăiat, regele are urechi de măgar, regele are urechi de măgar. Maria îşi încheia povestea spunând de fiecare dată că, vezi, dacă tu nu poţi să ţii un secret, cum îţi închipui că o să ţi-l păstreze altu\'!? Şi, dacă sunt sigură de ceva, este de faptul că Maria habar nu avea că îmi spune mitul Regelui Midas. În Santorini, de unde veneau părinţii ei, miturile Olimpului fojgăiau printre pietre şi pe buzele oamenilor ca şopârlele.
Întorcându-mă la profesoara noastră de franceză, indiferent cum a fost ea, aşa cum a înţeles-o Ina sau cum am văzut-o eu, important mi se pare cu ce s-a ales fiecare dintre noi din această relaţie şi, în ce mă priveşte, am învăţat de la ea să povestesc orice, fără să am sentimentul că îmi pun onoarea în pericol sau că o feştelesc pe cea a inşilor despre care vorbesc. Ca dovadă, o să spun la toată lumea cum s-au căsătorit mama cu tata. Mă întreb câţi dintre cititorii acestei cărţi cunosc cu precizie circumstanţele în care s-au căsătorit părinţii lor!? Merg mai departe şi pun întrebarea, câţi sunt în stare să-şi iubească familia şi, când zic familie, am în vedere toate neamurile tatălui şi ale mamei, adică grupul acela uneori foarte mare de inşi faţă de care ai sentimente atât de diferite, unora le-ai da bucuros un rinichi şi cu alţii simţi că n-ai riguros nimic în comun. Îmi amintesc cum eram fată de doisprezece, paisprezece ani şi, din Grecia, se ivea câte o rudă de-a lui tata - soră, verişoară, nepoată. Bună ziua, bună ziua şi eu eram obligată s-o iubesc imediat. Câteodată se întâmpla să nu fie greu. De pildă, cum să n-o iubesc de mătuşa Evantia care, atunci când s-a revăzut cu frate-su după patruzeci de ani, ea bătrână, el bătrân, ca să-l păcălească, s-a ascuns sub masă, să creadă tata că ea a plecat în oraş şi s-a rătăcit. Nu toţi cei veniţi din Grecia erau la fel şi, în plus, cum să faci să-i iubeşti pe cei pe care nu i-ai văzut niciodată? Mă uit la o poză în care figurează Nicu Santorineos, un unchi, carne din carnea mea, sânge din sângele meu... Ca să pot să-l iubesc am nevoie de poveşti şi nu de orice fel de poveşti, ci de unele frumoase... De pildă, bărbatul lui Evantia, cea care s-a ascuns sub masă, se pare că a fost un om blând şi credincios care a trăit o sută unu ani şi a muncit până în ultima clipă. Te poţi gândi cu plăcere la un asemenea unchi chiar dacă nu l-ai văzut niciodată.
