Apoi s-a întâmplat: am primit telefonul care a pus capăt frământărilor noastre. Infinitelor nopţi nedormite, în care întrebarea "de ce" se repeta la infinit. Nopţi în care şi eu şi domnul Bernhard am stat treji, uneori telefonându-ne şi purtând dialoguri lungi, corectând textele noastre, împrăştiind foile în faţa ochilor ca pentru a cuprinde sensul care scăpa, dar se afla undeva acolo, cuvintele adunate de la o mulţime de persoane, colegi de-ai lui Kyo, ori impresii despre persoane care nu au vrut să colaboreze cu noi, cum a fost cazul mamei lui Kyo. Cu textul acela chinuit în faţă, care nu părea să ajungă la nici o concluzie.
Persoana de la celălalt capăt al firului nu şi-a dat numele în ciuda insistenţei mele. Mi-a spus să notez o adresă. Ce o să găsesc la această adresă? Mi-a spus că acolo o să găsesc o tânără asistentă medicală care a încercat acum câteva zile să se sinucidă, dar a fost găsită la timp de către mama ei şi salvată. Trebuie neapărat să vorbesc cu ea. Apoi a închis.
Numele nu-mi spunea nimic. În zona aceea a oraşului nu cunoşteam pe nimeni. Am sunat câteva prietene, dar nici ele nu-mi puteau da informaţii despre acest nume. Le era la fel de străin ca şi mie.
Atunci l-am sunat pe domnul Bernhard şi l-am întrebat dacă e dispus să mă însoţească. A spus că ajunge într-o jumătate de oră şi mă ia din faţa porţii.
Pe copii i-am trimis vizavi la vecina mea care, fericită coincidenţă, era acasă. Mi-am aruncat ceva pe mine şi am ieşit în faţă, deşi mai era un sfert de oră până ca domnul Bernhard să sosească. Am avut ocazia să observ că venise primăvara de-a binelea. Soarele strălucea pe cer şi plantele înfrunziseră. Aerul era plăcut, plin de arome. M-am deschis la haină şi am inspirat adânc. Domnul Bernhard a sosit şi el mai devreme, cu un aer agitat.
A condus nervos, uitându-se continuu la GPS-ul care îi arăta drumul.
Am ajuns în faţa unei case dintr-un şir construit în anii '60. O curte mică, dar frumos îngrijită şi un pitic de piatră la uşă. Pe uşă era agăţată o placă cu "Bine aţi venit."
Am sunat.
La uşă a apărut o femeie mai în vârstă decât mine, care ne-a întrebat ce dorim.
I-am spus că am dori să vorbim cu fiica ei.
A urmat un moment de tensiune, după care femeia a exclamat:
"Sînteţi Sabine, acum vă recunosc. Eu lucrez la Schlecker, în centru, veniţi des pe acolo."
Nu am recunoscut-o, dar am zâmbit a recunoaştere şi m-am simţit uşurată.
"Iar dumneavoastră sînteţi domnul Bernhard, ziaristul. Ne-aţi ajutat mai demult când am înfiinţat un centru anti-fumat, aţi scris un articol despre noi. Poftiţi înăuntru."
Domnul Bernhard într-adevăr o cunoştea, i-a întins mâna şi i-a strâns-o cu generozitate. A întrebat-o ce-au mai făcut acum cu centrul, că fumatul este interzis peste tot, iar ea i-a explicat că au încă mulţi clienţi care doresc să se lase de fumat. Au adăugat chiar şi terapie prin hipnoză la oferta de până acum.
Ne-a aşezat la masă şi ne-a dat apă minerală.
Ne-a spus că îi merge bine fetei ei, slavă Domnului, dar că au trecut printr-o spaimă inimaginabilă. Acum pare să-şi fi revenit complet, regretă ce a făcut şi doreşte să-şi reia munca cu cât mai curând cu putinţă. Lucrează pentru doctorul Lesoine.
Apoi ne-a întrebat de ce dorim să discutăm cu ea. Ştia că adunăm material pentru sinuciderea lui Kyo, dar că ea nu doreşte ca fiica ei să apară într-un astfel de material şi nici măcar să fie menţionată şi trebuie să înţelegem că este secret ce s-a întâmplat în urmă cu câteva zile şi doar prietenii cei mai apropiaţi ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nici măcar domnului Lesoine nu i s-a spus, i s-a zis că fata are o gripă.
"Credeţi că are vreo legătură cu sinuciderea lui Kyo?", ne-a întrebat deodată. Apoi a spus repede: "Nu, nu se poate, nici nu-l cunoaşte. Ştiu că a fost şocată când i-am spus, a părut foarte tulburată, iar eu am întrebat-o: îl cunoşti? Iar ea a spus nu."
"De aici preiau eu", am auzit din spatele nostru.
Ne-am răsucit spre ea. Nu arăta bine deloc. Era aproape transparentă. Nu era de mirare, stătuse două zile sub perfuzii la spital. A făcut câţiva paşi în încăpere cu şovăială, apoi a înaintat spre noi. S-a aşezat la masă lângă mama ei. A spus că ar bea un ceai de fructe, iar mama ei s-a ridicat bucuroasă. Jucându-se cu degetele de la propria mână, aşa cum îţi ţinea palmele pe masă, ne-a privit gânditoare îndelung.
"L-ai cunoscut pe Kyo?", am îndrăznit eu.
Ea a făcut din cap în semn că da. Totuşi nu a început să vorbească, aşa cum mi-aş fi dorit, ci s-a jucat mai departe cu degetele. Şi-a inspectat unghiile. Când mama ei i-a adus cana de ceai şi i-a aşezat-o în faţă, s-a înseninat. A început să amestece turnându-şi din belşug zahăr.
"Nu pot să spun că l-am cunoscut, dar l-am văzut la cabinet. Deci din vedere. Era pacient la domnul doctor Lesoine."
A încercat să ia o gură de ceai, dar pentru că era fierbinte a renunţat. A reaşezat cana pe farfurie şi a primit în poală una din pisici. În casă mirosea a igrasie şi a mobilă veche.
"Mamă...", a începu deodată pe un cu totul alt ton.
Mama fetei şi-a dus palma imediat la gură şi a început instantaneu să plângă.
"Mamă", a repetat fata, "... am o mărturisire de făcut. Trebuie să spun, nu pot trăi cu asta. Ştiu că astfel viitorul meu este ruinat, dar mă tem că viaţa mea e ruinată oricum."
Ne-am privit unii pe alţii cu nervozitate.
"Cu trei zile înainte de Crăciun m-a sunat un prieten, Dieter Thibault."
"Ţi-am spus să nu te mai întâlneşti cu acel individ", a întrerupt-o cu agresivitate mama sa.
"Deci m-a sunat Dieter şi m-a întrebat dacă am chef să ies în oraş. Eram singură, eram deprimată că mergeam singură la o petrecere de Crăciun şi nu aveam însoţitor, aşa că am acceptat, deşi nu mai doream să-l văd, iar toţi prietenii m-au avertizat în privinţa lui, plus mama... aici de faţă."
După o scurtă pauză a continuat:
"Întâi am mers într-un bar şi am băut ceva, apoi am ajuns într-o discotecă unde am dansat şi am petrecut de minune. Am băut şi acolo mult. Dieter a cumpărat nişte prafuri de la un vechi cunoscut de acolo şi petrecerea a continuat mai departe. Am ajuns la ăla acasă, apoi la altcineva. Unele părţi sînt confuze pentru mine, dar ştiu că mă simţeam foarte bine. La un moment dat îmi amintesc că dansam pe o masă. N-am idee unde eram. Dansam pe masă în sutien şi chilot, iar băieţii ovaţionau şi-mi băgau bani în slip. Da, ştiu, mamă, lasă-mă să vorbesc."
A început să bea din ceai după ce a scos un prelung "mmmm..." mirosindu-l.
"Cert este că într-un fel sau altul, m-am trezit că eram în cabinet, avusesem cheia cabinetului în geantă şi râdeam cu gura până la urechi cu Dieter şi un prieten de-al lui pe care nu l-am mai văzut niciodată, dar părea un neo-nazi după cum era îmbrăcat. În orice caz era ras în cap şi îmbrăcat complet în negru. Avea un tatuaj mare pe ceafă. Eram acolo şi căutam în acte. Ştiu, ştiu, viitorul meu este distrus. Apoi a preluat Dieter, pentru că eu eram prea beată. Se uita mereu la ceas, mai era puţin şi trebuia să sosească domnul doctor pentru consultaţiile de dimineaţă. Cumva, în ziua respectivă avea să întârzie un pic, exact cât să scăpăm noi neobservaţi. Apoi Dieter mi-a dictat un număr de telefon dintr-o fişă şi am aşteptat să răspundă cineva la capătul celălalt al firului. Când a răspuns, l-am anunţat că sînt asistenta medicală de la cabinetul domnului Lesoine şi că s-a produs o încurcătură cumva cu ultimele lui analize, dar că, de fapt, testul lui HIV era în realitate pozitiv. Da, că pe scurt este HIV pozitiv şi nu se mai poate face nimic. L-am rugat să-şi trimită şi partenerii sexuali să-şi facă acest test."
Afară, în stradă, aşteptând ca domnişoara asistentă să coboare să mergem împreună la poliţie, am scos handy-ul cu mâinile tremurânde şi am format numărul lui Dieter. Domnul Bernhard mi-a făcut semn din cap dezaprobator, dar nu l-am ascultat. I-am auzit vocea în telefon şi i-am spus că ştiu acum de ce s-a sinucis Kyo, că ştiu de vizita lui împreună cu domnişoara asistentă la cabinet şi că acum va plăti pentru tot.
A râs.
"Fii serioasă, mai trebuie şi dovedit. Sursa voastră nu este deloc de încredere, dacă scot toate fotografiile pe care le am cu ea în toate poziţiile, o discreditez imediat. Nimeni nu o să-i ia în serios mărturia, plus că a încercat să se sinucidă acum câteva zile, e instabilă psihic."
A râs din nou în hohote de data asta.
Eu simţeam că turbez de furie şi am încercat să mai spun ceva, dar nu-mi ieşeau din gâtlej decât onomatopee.
"Şi dacă vrei să ştii, eu sînt cel care i-a trimis regulat fotografii Irinei cu iubitul ei pe care îl urmărea. I le strecuram în cutia poştală anonim, una pe zi. Ca să nu o las să-l uite. Cel mai amuzant a fost când i-am pus o fotografie cu el şi noua iubită sărutându-se pe stradă. Am putut s-o aud de la mine din apartament cum plânge."
Seara am trecut pe la domnul Sebastian Mateus să îi împărtăşesc secretul teribil care ieşise la suprafaţă, dar nu era momentul potrivit să vorbesc cu el. În casă era nebunie. Se pregăteau să plece trei săptămâni în Republica Dominicană ca să îşi revină după sinuciderea Danielei. Viaţa trebuia să meargă mai departe. Tim trebuia repus pe picioare, trebuia să trăiască din nou fără calmante. Cumva trebuia trasă uitarea ca pe o copertină peste nişte amintiri urâte. "Nu o s-o iert niciodată pentru ce ne-a făcut", mi-a aruncat Sebastian în timp ce căra nişte valize. Tim şedea apatic pe o canapea, uitându-se în gol la peretele din faţa sa.
Jung, vecina de vizavi, thailandeza, mergea şi ea în concediu. Ea a fost singura dornică de pălăvrăgeală şi în timp ce îi dădea ordine lui Sebastian, pe care-l apela cu tandreţe Bastian, mi-a spus câte are de făcut acum în casa asta, să pună în ordine ce n-a reuşit Dani. E mult de muncă, mi-a spus, rotindu-şi ochi împrejur, implicând şi etajele superioare. Foarte mult. E o casă greu de ţinut, dar dacă îmi pun mintea, reuşesc. Mi-a spus că îi pare rău ce s-a întâmplat cu Daniela, că nu şi-a dat seama că este aşa de sensibilă, că poate chiar şi ea s-ar fi purtat mai altfel. Că de exemplu îi pare extrem de rău că într-o zi aceasta i s-a plâns că nu se înţelege bine cu Bastian, dar că ea a repezit-o. A întrebat-o: "De ce-mi spui asta? Vrei să te compătimesc? Am şi eu problemele mele, dar eu nu mă plâng nimănui. Pe mine m-ai întrebat vreodată ce probleme am? Cum îmi merge? Ce vrei, să te descarci, vrei sfaturi, ce vrei?"
(va urma)