12.03.2021

Daniela, Lyon Arboretum, Honolulu, 2012

Nicole Sima: Daniela dragă, la sfârşitul discuţiei de data trecută spuneai că, odată cu moartea mamei tale, s-a încheiat încă un capitol esenţial din viaţa voastră. Dar înainte de a întoarce fila, vreau să adaug că ea şi-a menţinut tinereţea şi frumuseţea în spiritul ei agil până foarte târziu.
Daniela Ştefănescu: Aşa este şi... remarca ta îmi aminteşte de ceva. Aveam câţiva anişori când o doamnă a întrebat-o pe mama: "Zi-mi ce faci de te menţii mereu tânără şi frumoasă?" - Îşi vopseşte părul!", am replicat eu prompt.

N.S.: Sunt ceva copiii ăştia! Ţâşneşte candid adevărul din ei!
D.Ş.: Perle!

N.S.: În noua generaţie de copii din care ţâşnesc "perle", inaugurată de Claire, s-a propagat luminozitatea pe care o răspândea mama ta Marie-Claire nu doar prin numele ei, ci prin însăşi prezenţa ei. Ştiu că doreşti să vorbim astăzi despre ei, despre copiii şi nepoţii tăi, dar eu nu am terminat cu tine, aşa că te întreb direct: care au fost activităţile tale în secolul al XXI-lea?
D.Ş.: Ţi-am spus data trecută că mi-am început munca redacţională, o profesie care m-a fascinat, la Editura Ion Creangă cu 12 ani înainte de noul mileniu. De acolo, am fost "furată" de cealaltă editură care publica literatura minorităţilor, Kriterion, pe vremea când director era încă scriitorul şi omul politic maghiar Domokos Géza. Iar de aici, m-a "sedus" vecina de etaj, Editura Humanitas, la care am lucrat 10 ani. A fost captivant să trec de la literatura pentru copii, la cărţile de la Kriterion care abordau toată gama literară şi apoi la ştiinţele umaniste de la Humanitas, unde emulaţia creatoare s-a cristalizat în nişte apariţii editoriale absolut remarcabile. Am avut bucuria şi onoarea să lucrez cu traducători excelenţi, printre care Viorica Nişcov, Luana Schidu şi Alexandru Şahighian, cu care colaborez şi în ziua de azi. Dar apoi, cei de la Editura Trei m-au "furat", pentru că, după ce am tradus la Humanitas Amintiri, vise, reflecţii ale lui C.G. Jung, s-au hotărât să mă ia la ei şi, complotând cu Cristi, dacă poţi să crezi, au reuşit într-un final. Aşa am ajuns să mă ocup la Trei mai ales de redactarea operelor lui Freud şi Jung; am şi tradus unele dintre ele. Pentru echilibru, am tradus şi din amintirile lui Freud, nu doar ale lui Jung, de pildă Viaţa mea şi psihanaliza.

N.S.: Nu te-am întrerupt, dar mai am câteva "întrebări fulger" pentru tine: ştii câte cărţi ai tradus până acum?
D.Ş.: Peste 50.

N.S.: Autorii preferaţi traduşi?
D.Ş.: În afara lui Freud şi Jung, probabil Patrick Süskind, Arthur Schnitzler, fraţii Grimm, Erich von Däniken, Aniela Jaffé, Friedrich Wolf.

N.S.: Şi câte ai redactat?
D.Ş.: Probabil câteva sute. Însă cea mai importantă - şi cea mai dificilă - rămâne Cartea roşie a lui Jung.

N.S.: Impresionant volum, din toate punctele de vedere. Îmi amintesc cum lucrai la el şi cât de complicat era să respecţi formatul. A ieşit o bijuterie. Ce-i drept... o bijuterie uriaşă... ha-ha!
D.Ş.: Editarea cărţii, punerea în pagină (a sutelor de pagini...), încorporarea facsimilului, adică reproducerea exactă a textului scris de Jung de mână într-o caligrafie care este a lui proprie: litere latine, gotice, chirilice, plus vinietele respective de început de capitol; cuvintele scrise de el în roşu sau albastru şi decizia redactorului care corespondent românesc să apară colorat în textul traducerii; şi mandalele (desenele şi picturile lui Jung) extraordinare, adevărate capodopere - toate fac din această carte ceva inimaginabil şi inegalabil. Am muncit enorm la ea, dar a meritat. Iar traducerea excelentă poartă semnătura Vioricăi Nişcov.

N.S.: În altă ordine de idei, mi-am amintit că mai ai câteva refuzuri "la activ"... pe lângă cele despre care ne-ai relatat deja.
D.Ş.: Uite cum reuşeşti tu să mă faci să sap în memorie şi să scot la suprafaţă atâtea... Aşa este: Gabriel Liiceanu mi-a propus să conduc un departament nou de literatură pentru copii la Humanitas. În 1998 făcusem la Institut für Jugendliteratur din Viena o cercetare a literaturii pentru copii şi tineret care abordează pe înţelesul lor ştiinţele umaniste. Bursa respectivă îmi fusese acordată de Biroul Cancelariei Federale (al Austriei), Departamentul Artă.


Daniela, la o cercetare în Austria, în 1998.
În timpul unei excursii cu grupul spre Bregenz, la Bodensee (lacul Constanţa).

N.S.: Au fost câţiva ani în care ai luat parte la conferinţe internaţionale şi...
D.Ş.: Da, în anii '90 mai cu seamă. Atunci Occidentul a fost foarte interesat să participăm şi noi, cei de curând ieşiţi de după Cortina de Fier, la activităţi extrem de interesante. S-au oferit burse, sponsorizări. Am participat astfel în Germania, Austria, dar şi Ungaria şi Romania la câteva seminarii editoriale, simpozioane internaţionale etc.
Dar, ca să revenim: oferta lui Liiceanu de a conduce acel departament am refuzat-o politicos. Câţiva ani mai târziu, directorii Editurii Trei - prof. dr. Vasile Dem. Zamfirescu, renumitul psihanalist, şi Silviu Dragomir, care-i fusese cu ani în urmă student la Filozofie - mi-au propus să fiu redactor-şef. Fără a-i supăra, am zis iarăşi nu. (În paranteză fie spus, a venit redactor-şef un om de calitate, Raluca Hurduc, cu care nu doar că m-am împrietenit, dar fiind psiholog, traducător şi redactor, am şi colaborat mult şi foarte bine.)
Am refuzat atunci pe principiul lui... Peter. Preferam să-mi fac meseria şi să nu-mi ating nivelul de incompetenţă.

N.S.: "Nivelul de incompetenţă"? Interesant. La ce te referi?
D.Ş.: Într-o ierarhie, spune acest principiu - în teoria emisă de dr. Laurence Peter -, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul său de incompetenţă, căci membrii de succes ai unei organizaţii ierarhice sunt, până la urmă, promovaţi până la treapta cea mai înaltă a priceperii lor profesionale; după care, o promovare ulterioară i-ar ridica la un nivel pentru care nu mai sunt adecvaţi, devenind deci incompetenţi. Eu am vrut să-mi fac meseria, să redactez, să scriu, să traduc, să fac adnotări şi îngrijiri de ediţie, nu să coordonez munca altora care se ocupă cu asta; nu mi-ar fi plăcut, nu cred că aş fi fost bună...

N.S.:... fiind posibil să îţi atingi nivelul de incompetenţă, nu ai vrut să "rişti", ha-ha.
D.Ş.: Da, "pe pielea" editurii. Doar când G. Liiceanu mi-a cerut să coordonez două colecţii de cărţi, n-am putut refuza, mai ales că fiecare redactor trebuia să coordoneze şi că am şi redactat în continuare.

N.S.: Nu ţi-ai "ieşit din mână"...
D.Ş.: Pe lista celor pe care le-am acceptat intră participarea în 1995 la Târgul internaţional de carte de la Frankfurt.

N.S.: Din câte îmi amintesc, nu a fost o simplă participare, tu reprezentai...
D.Ş.: Am reprezentant România la punctul de întâlnire Est-Vest. Solicitant emoţional pentru mine, dar nu-mi pare rău, a fost o experienţă de neuitat.

N.S.: Ce bine că a apucat şi mama ta să se bucure de o parte dintre aceste activităţi!
D.Ş.: Da, lucram deja la Humanitas când ne-a părăsit mama; iar Daita, după cum am relatat data trecută, era deja plecată, deşi venea în România cât putea de des.

N.S.: Cum au ajuns fetele să plece? (pentru cei ce nu ştiu...)
D.Ş.: Ai mei au avut un talent, o tactică în creşterea mea, care cred că a fost foarte utilă. Iubindu-mă enorm şi având multă încredere în mine - încredere pe care eu nu o aveam -, m-au susţinut mereu în deciziile mele sau m-au ghidat în aşa fel, încât să ajung la ceea ce credeau ei că este decizia bună. Au fost prietenii mei, nu doar părinţii mei. Le puteam spune orice, de la probleme de amiciţii între colege şi amăgiri şi dezamăgiri în prietenie, la probleme de amor sau de alegere a carierei, şi discutam ca trei adulţi, chiar şi atunci când eu eram încă destul de mică. Aşa am încercat să facem şi cu fetele mele.

N.S.: Ştiu foarte bine asta.
D.Ş.: M-a urmărit şi pe mine mulţi ani - când ele nu mai erau copilaşi iar fostul meu soţ plecase deja din ţară - temerea că mi le va atrage cu mirajul altei lumi, mirajul lui "Acolo, departe..." din piesa tatălui meu, în care eroul îşi dă prea târziu seama că tot ce căutase departe avusese sub ochii lui, fără a aprecia atunci. Zbuciumul meu se reflectă în filele romanelor mele, mai ales ale Intrării oprite.
Noi am încercat să le oferim fetelor tot ce se putea pentru a fi fericite în România. Şi au fost. Dar o bursă de doctorat la una şi o iubire la cealaltă au fost mai puternice, mai ales că era vorba doar despre o plecare "provizorie".

N.S.: Şi cum nimic nu durează mai mult decât provizoratul...
D.Ş.:... iată-mă acum că vorbesc cu tine de peste ocean, unde mă aflu cu soţul meu la fete şi familiile lor într-o "vizită" care durează... de când a început pandemia. Sigur, emigrarea este mai puţin dură ca în deceniile trecute, datorită - vorbesc de perioada prepandemiei - circulaţiei libere, călătoriilor care micşorau depărtările, dar şi mijloacelor electronice de comunicare care au desfiinţat distanţele. Fetele mele plecau în vacanţe la tatăl lor în SUA şi se întorceau de fiecare dată cu drag şi dor acasă, la şcoală, la facultate. Când, în timp ce încă era la Facultatea de Biologie din Bucureşti, i s-a propus Daitei să "aplice" pentru doctorat, căci făcuse două veri la rând internship la Mount Sinai University, NY, şi toţi fuseseră impresionaţi de cât de bună era, ne-a întrebat ce părere avem. Puteam să-i zicem să dea cu piciorul unei astfel de şanse? Şi-a depus cererile şi dosarul şi a fost admisă la trei universităţi de frunte! A ales Columbia, care este în topul universităţilor americane, făcând parte din Ivy League.

N.S.: Am fost mândri cu toţii. Scuză-mi ignoranţa: Ivy League înseamnă...
D.Ş.: Grupul de opt universităţi de elită ale Statelor Unite.
Catrinel era încă elevă. Apoi a urmat la ASE Studiile economice în limbi străine (în germană) şi, după ce şi-a dat licenţa, a continuat cu masteratul la Relaţii Economice Internaţionale (în engleză). Dar ne vedeam între noi cât de des s-a putut. După ce mama s-a stins din viaţă iar Daita a luat primul avion şi a venit, însărcinată, s-o însoţească pe Marie-Claire pe ultimul drum - şi s-a decis că, dacă puiuţul din pântecele ei va fi fetiţă, îi va spune Claire -, a urmat o perioadă extrem de grea. Am fost şi Catrinel, şi Cristi, şi eu cât am putut de mult la New York cu Daita, cu bebe Claire, dar relele au venit aproape deodată. Decizia Daitei de a divorţa, decizie grea dar necesară, a fost urmată, nu după mult timp, de ceea ce a făcut să se prăbuşească lumea pentru noi.

N.S.: Pentru toată lumea! Evident, şi pentru mine, deci înţeleg ce a fost în sufletele voastre.
D.Ş.: E vorba despre ziua în care ne-a sunat să ne spună că minunea de fetiţă de doi ani, un adevărat argint viu, a fost, brusc, diagnosticată cu leucemie, efectiv la o oră după ce încă dansa prin casă. Măcar am avut norocul, în această situaţie cumplită, să fie forma care are cele mai multe şanse de vindecare completă. Atunci aceasta a fost raza noastră de speranţă. În vreo 48 de ore am fost lângă ele şi, de îndată ce au putut, au venit şi Cristi şi Catrinel. Şi ei doi au făcut, cu dragoste şi dăruire, tot ce au putut ca să fie un real sprijin.

N.S.:... Un tur de forţă inimaginabil şi o putere impresionantă, atât a Daitei, care a luat taurul de coarne din secunda 1, a ta, care ai reuşit să zbori atât de rapid, cât şi a dragilor Catrinel şi Cristi rămaşi acasă cu sufletele zdrobite. O familie deosebită!
D.Ş.: Suntem o familie unită la bine şi la rău şi am încercat întotdeauna să ne susţinem, să ne ajutăm, să ne înţelegem, să ne completăm.

N.S.: Ceea ce s-a întâmplat se reflectă în romanul tău Două supravieţuitoare. Mă gândesc, dacă vrei, să împletim în continuare în dialogul nostru amintirile acelei perioade grele cu relatarea despre cartea ta.
D.Ş.: Este o idee bună, căci a o scrie mi-a folosit, din nou, ca terapie, ca eliberare. Deşi este şi multă ficţiune în ea, desigur.
Am vrut ca ea să înceapă cu sfârşitul, cu ştirea că totul este OK, că a existat un happy-end. Pare ciudat probabil, dar din acest punct începe cartea; aşa am conceput eu "povestea noastră".

N.S.: Acesta este chiar subtitlul. În ideea de a ne linişti de la început că totul se termină cu bine o recunosc pe Cocuţa, mama ta, care avea întotdeauna grijă de sensibilităţile noastre şi, înainte de a relata ceva cu suspans, ne asigura: "vă spun de la început că a scăpat"... Draga de ea! Precis, dacă ar fi scris acest roman, ar fi procedat ca tine.
D.Ş.: Mă emoţionează că spui asta! Povestea noastră este o... poveste: a două supravieţuitoare, care sunt separate de o distanţă în timp de o jumătate de veac, de una în spaţiu de o jumătate de glob, dar a căror dragoste reciprocă este mai adâncă decât orice prăpastie posibilă. Ele au fost unite în bătălia împotriva unui duşman similar; ambele au luptat şi au câştigat, obţinând o victorie asupra timpului, a spaţiului şi a bolii.

N.S.: Aş fi dorit să fie doar ficţiune, dar ea este adevăr înveşmântat în formă literară. Se bazează pe documente, pe...
D.Ş.:... între documente sunt şi toate emailurile pe care ţi le-am scris ţie când eram lângă Claire.

N.S.: Of, când îmi amintesc... Îmi relatai cu lux de amănunte tot ce se petrecea cu micuţa voastră, cu voi. Tocmai de aceea sunt trăiri adevărate, însemnări făcute în vâltoarea desfăşurării evenimentelor, având astfel vâna autenticului; dar cartea ta nu este un jurnal, un reportaj, ci are construcţia unui roman.
D.Ş.: Am aşternut pe hârtie, într-o alternanţă de (două) planuri temporale, povestea unei fetiţe care, la numai 2 ani, s-a îmbolnăvit de leucemie, şi a unei fetiţe preadolescente, care este sănătoasă, energică, veselă, excelentă la sport şi la învăţătură. Este vorba despre aceeaşi copilă, la nişte ani buni după diagnosticarea cumplită şi la 5 ani de la terminarea tratamentului dur şi invaziv care i-a răpit 2 ani de copilărie, dar i-a readus sănătatea: aceşti ani din copilăria ei fragedă nu au fost viaţă senină, fără griji, dar i-au redat viaţa pentru ca "cea de-a doua" fetiţă să poată exista.


Decembrie 2006, Claire sărbătorită la clinică în ultima zi de tratament. În dreapta Danielei este Evan S., doctoriţa preferată a lui Claire, în dreapta acesteia, asistenta preferată, Linda.

N.S.: Din fericire, nici o relatare sumbră nu durează mult, ci este urmată de ceva care destinde atmosfera, astfel încât, periodic, cititorii sunt încărcaţi cu energie pozitivă.
D.Ş.: În ciuda subiectului, cartea nu este tristă, ci emană curaj, optimism, încredere în viaţă şi dragoste de viaţă, fără de care nişte momente de coşmar trăite de o familie unită şi iubitoare ar fi putut fi cu greu depăşite.
Am vrut să le împărtăşesc şi altora aceste experienţe, aceste frământări şi, mai ales, speranţa că uneori "se poate", precum şi încrederea în viitor. Iar acest viitor a venit mai repede decât ne-am fi putut imagina în ziua diagnosticării, când eu n-aş mai fi ştiut să dau definiţia acestui cuvânt.


Imagini din 2014, din ceea ce era atunci, faţă de 2004-2006, "viitor": Claire şi-a donat la 12 ani părul, crescut din nou lung, sănătos şi des, organizaţiei "Locks of Love", care ajută copiii care şi-au pierdut părul din cauze medicale.

N.S.: Interesant că ai abordat şi aici probleme de genetică. Ne obişnuiseşi deja din cartea în care ai inventat un sindrom: romanul eu sper, tu speri, el (ea) speră... Doar că aici nu este o invenţie.
D.Ş.: Romanul acela era doar fiction. Subiectul, sindromul - fantezie scriitoricească. Însă cartea de faţă este un soi de autofiction. Temele de genetică pe care le discut puţin în ea sunt trecute prin filtrul meu emoţional şi consemnate din perspectiva şi din înţelegerea unei bunici, care, oricum, este filolog, nu om de ştiinţă, şi nu scrie o carte de medicină.

N.S.: Experienţele tale legate de New York şi de Hawaii, locurile în care aţi suferit, aţi sperat, v-aţi bucurat, sunt cu totul aparte.
D.Ş.: Am dorit să le comunic şi cititorilor experienţa mea newyorkeză, care m-a marcat, căci este oraşul în care fetiţa s-a îmbolnăvit, dar şi cel care mi-a redat-o sănătoasă, aşa că am o relaţie contradictorie cu el. Şi apoi experienţa mea exotică, cea hawaiiană, absolut fascinantă: un rai luminos pe pământ în care am ajuns atunci când şi în vieţile noastre se întrezărise din nou lumina.

N.S.: Şi în carte, Hawaiiul este prezentat ca un paradis pe pământ, în care soarele străluceşte mereu şi oamenii au deseori zâmbetul pe buze; iar el coincide cu perioada mai recentă din viaţa fetei, ajunsă preadolescentă, în care soarele şi zâmbetul îşi făcuseră din nou loc.
D.Ş.: Din fericire. Şi tot din fericire, Claire nu îşi mai amintea de boala avută şi creştea senină, fără nici o problemă de sănătate.

N.S.: Dar, din greşeala cuiva care nu s-a gândit că poate lui Claire încă nu i se relatase prin ce trecuse când era mică, fetiţa a fost întrebată dacă îşi mai aminteşte când a avut cancer.
D.Ş.: Avea atunci aproape 11 ani şi era departe de familie, plecată într-o vacanţă. A ţinut totul în ea până a ajuns după câteva zile acasă şi abia seara, când Daita şi cu mine ne-am retras cu ea în camera ei, ne-a întrebat. Am fost luate prin surprindere, noi sperând să mai amânăm această clipă. Dar momentul adevărului venise chiar atunci, fără drept de amânare. Supărarea copilei a fost că i se ascunsese şi nu înţelegea de ce. Oare nu aveam de gând să-i zicem niciodată?

N.S.: Atunci tu ai putut veni cu o dovadă incontestabilă a contrariului.
D.Ş.: Da. Fiindcă ea ştia deja că eu scriam "cartea noastră" despre copilăria ei şi că îi promisesem s-o termin când va împlini 12 ani. O copilărie care nu fusese plină doar de joacă, păpuşi, îngeri, zâne, sirene şi magicieni, ci... Cei 12 anişori ai ei reprezentau momentul în care urma să afle tot. Atunci ni se păruse nouă că va putea fi suficient de matură ca să înţeleagă. Cea mică îşi mai amintea din când în când crâmpeie, avea uneori câte un "flash" din spital, din clinică, dar până acum familia reuşise uşor să schimbe vorba.
În următoarele zile, fetiţa a pus întrebări extrem de inteligente şi de punctuale legate de cele prin care trecuse, dovedind multă maturitate. I s-a răspuns la toate, iar după aceea s-a liniştit şi a redevenit copil. Dar un copil care îşi spunea acum, nu fără o oarecare mândrie care a şi folosit ca să ia totul ceva mai uşor: "I am a survivor!"

N.S.: "I am a survivor!" Cititorii vor să ştie cine este a doua supravieţuitoare.
D.Ş.: Păi este cea care a supravieţuit acestei discuţii îndelungate şi răscolitoare... cu tine.

N.S.: Da, siiigur, ai găsit vinovatul... Însă turnura pe care o dai aici, la 7 ani de la apariţia cărţii - mă amuză. Hai să dăm puţin timpul înapoi şi să ne amintim de ecourile acestui roman cu totul aparte.


Două supravieţuitoare, Editura Trei, 2014

D.Ş.: După lansarea care mi-a mers la inimă...

N.S.: Şi mie... cu toate că am avut emoţii, nu numai pentru tine sau pentru mine, dar şi pentru Claire. Fetiţa, care se afla la Honolulu, scrisese câteva cuvinte pentru această ocazie, tu nu ştiai nimic, desigur, şi eu trebuia să îţi fac surpriza de a le citi în public (am făcut-o cu interpretare, ha-ha, eu fiind atunci Claire de 12 ani).
D.Ş.: Îţi mulţumesc încă o dată pentru cât de interesant şi emoţionant ai vorbit la lansarea de la librăria Cărtureşti Verona, alături de Luana Schidu, redactorul ei, cu care am lucrat extrem de bine, fiindu-mi şi bună prietenă, nu doar un excelent traducător şi redactor, şi de Magda Mărculescu, director editorial la Trei. După lansare au fost câteva ecouri la sfârşitul lui 2014, cum ar fi cronica semnată de Magdalena Popa Buluc în Cotidianul.ro sau de Stelian Ţurlea în ZF "Ziarul de duminică" sau publicarea unei prezentări şi a unui fragment în Atelier LiterNet, la rubrica Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hârtie, care reprezintă debutul frumoasei mele colaborări cu LiterNet. Îmi amintesc şi de un interviu destul de răscolitor pentru mine pe care mi l-a luat Elena Marinescu la Radio România Actualităţi, cred că în ajunul lansării.

N.S.: Nu uita de apariţia la TV.
D.Ş.: Cum să uit? La Nova TV, după vreo 3 ani.

N.S.: A fost un interviu complex. A durat o oră întreagă. Nu doar despre carte, ci despre background-ul ei, despre cariera ta. Au intrat pe fir şi Daita cu Claire, care erau în SUA, dar li s-a spus să stea lângă telefon că vor fi intervievate. A ieşit foarte, foarte bine!
D.Ş.: Mulţumesc! Nu ştiu cum a reuşit redactorul emisiunii să mă facă să uit de emoţii, dar a reuşit.


Invitată la Nova TV, emisiunea "Poveşti din Braşov", 24 sept. 2017

N.S.: Romanul a fost selectat de Dan C. Mihăilescu în emisiunea lui "Omul care aduce cartea", la ProTV, în 2015, şi prezentat atât de emoţionant.


Dan C. Mihăilescu, vorbind despre Două supravieţuitoare în cadrul emisiunii Omul care aduce cartea, din 16 ian. 2015

D.Ş.: Noroc că romanul meu a mai "prins" emisiunea aceasta pentru care am avut tot respectul şi care a durat timp de 15 ani. Din păcate, respectul meu şi a milioane de alţi telespectatori pentru ea şi realizatorul ei nu au fost îndeajuns.

N.S.: Păcat! Dar hai să mai scotocim prin cufărul tău cu amintiri. Ce zici? De unde până unde Hawaii?
D.Ş.: Daita s-a recăsătorit încă în timp ce era la New York. Soţul ei, devenit curând pentru Claire "daddy", este un foarte bun medic psihiatru şi, în honey moon, au fost în Hawaii, unde el a avut un interviu în urma căruia au decis să se mute în "Aloha State". Iar Daita şi-a terminat doctoratul şi a avut joburi foarte interesante şi ea, predând mai multe cursuri la două Universităţi hawaiiene, lucrând un timp într-un laborator de biologie şi dedicându-se apoi pasiunii ei care o înflăcărează şi azi: sustenabilitatea. Continuă şi acum să lucreze la aceeaşi firmă - Association for the Advancement of Sustainability in Higher Education -, fiind între timp manager şi, desigur, tot mai pasionată.

N.S.: Acum e locul să spunem că au apărut pe rând o perluţă după alta.
D.Ş.: Două în cel mai recent stat american, Hawaii, între care s-a intercalat cea din unul dintre cele mai vechi, Virginia.

N.S.: Auzi! Sună amuzant! Asta fiindcă la un moment dat s-a mutat şi Catrinel în State.
D.Ş.: După cum am zis: un doctorat la una, o iubire la cealaltă le-a determinat să plece, dar cu gândul sunt mereu la meleagurile natale.

N.S.: Ştiu asta. Şi Catri s-a căsătorit, a terminat în America un al doilea master şi are şi ea un serviciu foarte interesant. Iar soţul ei...
D.Ş.: Ea este Analytics Manager peste o echipă de (evident) analişti la un Credit Union foarte mare; iar el este Senior Technology and Risk Manager într-o companie. Foarte apreciaţi amândoi.

N.S.: Bravo! Toţi patru sunt realizaţi profesional şi, ca o mândrie pentru noi, toţi sunt români.
D.Ş.: Românii cucerind America, nu?

N.S.: Sigur că da! După un timp, Daita şi familia ei s-au mutat aproape de Catrinel şi familia ei. Astfel, şiragul de perle este mereu complet.


Şiragul de perle în primăvara lui 2020: ciocnind limonadă în hot tub şi mergând la iarbă verde.

D.Ş.: Cel mai fericiţi suntem când reuşim să ne adunăm cu toţii, adică şi cu cuscrii, care sunt de un mare ajutor şi suntem efectiv prieteni. Numai Florin (Nuşu) şi cu soţia lui lipsesc acum, spre a completa imaginea.

N.S.: Ei locuiesc acum în Germania.
D.Ş.: Exact. Până la pandemie distanţele erau mai puţin copleşitoare, căci ne întâlneam cu toţii în România sau aici.

N.S.: Celor impresionaţi de boala micuţei Claire, de vindecarea ei, de evoluţia ei, te-aş ruga să le spui cum este astăzi această adolescentă.
D.Ş.: Sigur! Claire a încheiat liceul în 2020, în plină pandemie. Din această cauză nu a avut nici ceremonie de absolvire şi nici banchet, la fel ca toţi cei din generaţia ei. Aşa că îţi pot arăta o poză cu absolventa şi bunica ei, acasă, în loc să fie într-un cadru festiv la liceu cu colegii şi profesorii.
Dar cât mi-aş fi dorit o astfel de imagine în 2004, când nu mai vedeam altceva în afară de doctori, asistente, spitale, tratamente şi rezultate de analize! Aşa că nu mă plâng, doar constat.


Daniela cu Claire, absolventă de liceu, iunie 2020

N.S.: Noroc că a gustat din atmosfera unui banchet de absolvire cu un an înainte, când era în clasa a XI-a, fiind invitată de un absolvent. Era superbă în rochia ei lungă şi sexy.
D.Ş.: Am o poză. Mă tot uit la ea şi încă nu-mi vine să cred.


Claire, "prom date" în 2019

N.S.: Mie-mi seamănă cu frumoasele tale bunici în tinereţe. Le-am admirat fotografiile în conversaţiile anterioare. Nu ţi se pare? Parcă are ceva din fiecare.
D.Ş.: Ai remarcat foarte corect. Tot genele, slavă Domnului!

N.S.: Acum este studentă la American University din Washington...
D.Ş.: La o secţie foarte deosebită: School of International Service, care este în top 10 al facultăţilor (din SUA) de afaceri internaţionale. Deocamdată, afacerile internaţionale se fac de acasă, din faţa laptopului, spre disperarea tinerilor, dar se pare că din toamnă şi această generaţie va avea totuşi parte de o viaţă studenţească, atât de râvnită.

N.S.: Voi, bunicii, cu ce vă mai "distraţi"?
D.Ş.: Cristi şi cu mine ne distrăm, petrecând... mult timp cu ei, însă avem şi cuibuşorul nostru la Bucureşti, în care reveneam cu drag înainte de pandemie şi de care ne este extrem de dor.
În State am avut prilejul să vedem nişte locuri minunate; am aici două poze.

 
Daniela cu Cristi
Hawaii, Farul Makapuʻu, 2014 / New Orleans, 2015

N.S.: Grozav! Dar simt că încă nu am epuizat subiectele legate de activitatea ta. Haide să mai punctăm câte ceva.
D.Ş.: Dacă insişti.

N.S.: Eşti menţionată în Who's Who. Te rog să precizezi!
D.Ş.: Am un articol despre mine, adică o "intrare", în Who's Who in Romania, Pegasus Press, Bucuresti, 2002, în Enciclopedia personalităţilor din România, Hübners Who is Who, Elveţia, 2006, în Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2007, în The Club of Serial Readers, 2018, pe site-ul Traduki etc.

N.S.: Altceva?
D.Ş.: Am avut mai multe interviuri la Radio despre tata; la TV, împreună cu mama, despre tata; la TVR despre traducerea mea din Aniela Jaffé; la Radio despre traducerea şi editarea cărţilor lui Jung şi Freud; în Caietul-program al TNB despre tata şi Micul Infern şi au mai fost câteva. Şi, ceea ce efectiv îmi merge la suflet, este această ocazie de a vorbi despre familia mea şi despre atâtea care m-au frământat de-a lungul... deceniilor. Îi mulţumesc lui Răzvan Penescu că te-a ales să conduci aceste conversaţii cu oameni dragi şi îţi mulţumesc ţie că m-ai ales printre "oamenii tăi dragi".

N.S.: Ei, cum era să nu te aleg? Oricum, colaborarea ta cu LiterNet datează de la apariţia cărţii Două supravieţuitoare. Şi a fost bogată. A continuat cu toate povestirile din cadrul Năzdrăvăniilor (fetiţelor tale cuminţi...); cu o poveste de Crăciun cu aceleaşi "năzdrăvane"; cu Amintirile mamei tale, a căror îngrijire de ediţie ai semnat-o; cu articolul din rubrica Topuri 2020.
D.Ş.: Şi mai avem o colaborare în pregătire. Da, îmi face o deosebită plăcere să lucrez cu oamenii profesionişti şi pasionaţi de la LiterNet.

N.S.: Care-ţi sunt dorinţele şi planurile de viitor?
D.Ş.: Glumeşti?

N.S.: Nu... Am reuşit noi să trecem cu bine un an de pandemie, deci privim încrezătoare în viitor.
D.Ş.: Atunci, stai să mă gândesc, mi-aş dori ca la 70 de ani să mi se pregătească un tort, nu o co...

N.S.: ... Daniela, te rog... Eu vorbeam serios.
D.Ş.: Okay. Serios: îmi doresc să mai scriu.

N.S.: Să mai traduci? Să redactezi? Ca să nu te dezminţi, ştiu că tocmai ai refuzat o nouă traducere.
D.Ş.: Da, chiar, însă nu ca să nu mă dezmint: motivul este că deocamdată am alte priorităţi, după ce termin materialul la traducerea pe care o am în lucru la Humanitas. Vreau să definitivez nişte texte inedite ale părinţilor mei şi să mă ocup de "perluţe". Direct, dar şi în scris - cine ştie ce iese de aici.

N.S.: Dacă tot am ajuns la perluţele voastre, ar fi drăguţ să ne povesteşti câte o "perlă" de-a lor. Dintre cele pe care deja le-ai adunat?
D.Ş.: Sigur, de ce nu? Ca să încheiem pe o notă veselă. Copilaşii aceştia vorbesc fără pauză. Când tac, e un semn că ceva nu e în regulă. Mi-o amintesc pe Claire micuţă vorbind fără oprire când se simţea bine. Întrebând-o de ce vorbeşte întruna, mi-a zis, logic: "pentru că nu sunt de plastic". Ce mai poti răspunde? Deşi arăta ca o păpuşă, totuşi, într-adevăr, nu era de plastic.

N.S.: Ha-ha! Nu era de plastic. Şi de la cei mici, cu ce ne delectezi?
D.Ş.: Încep cu cel mai mic, Luca, prin vara lui 2020; ziua lui fusese deja în primăvară. Îi zice mămica lui: "Hai, mănâncă singur, că mâine-poimâine împlineşti şase ani!" - El ia lucrurile încă foarte concret, aşa că, fiind o zi de miercuri, după ce a rumegat vreun minut, întreabă candid: "Deci vineri e ziua mea?" Şi, după ce în seara aceea a făcut baie, ca să ne fie foarte clar cât de concret gândeşte el şi că l-a mai preocupat subiectul, când l-a scos mami din baie, i-a zis: "Ai grijă... sunt deja mai greu, căci mâine şi poimâine împlinesc şase ani."

N.S.: Foarte corect, nu-i aşa? Hi-hi!
D.Ş.: Isabella (împlinise de curând şase ani) se joacă în toamna trecută pe terasă cu mami cu mingea. Eu, care încerc să îi mai vorbesc şi în germană, o întreb: "Hat es geregnet (a plouat)?" Isabella răspunde: "Ja. (Da.)" Eu, mândră că a înţeles întrebarea, o felicit. La care ea: "Eu i-am zis lu' mami ia, adică să ia mingea." - "Okay, atunci, hai să învăţăm o poezie în germană că mami trebuie să se întoarcă la lucru" (adică de acasă, ceea ce, de multe ori, înseamnă că intră în call: într-un meeting audio sau video pe laptop). - Isabella, plină de importanţă: "Nu pot să vin acum... intru cu toată echipa mea în call."

N.S.: Or fi moştenit din hazul lui Mircea?
D.Ş.: Se cam văd genele noastre "poznaşe". Plus dorinţa de a-şi imita părinţii. Când aveam eu "şase şi un sfert" (am zis asta după ce auzisem că e ora şase şi un sfert) şi eram într-o vizită cu ai mei, mi-am luat o foaie, un creion şi am întrebat dacă mai stăm. "De ce?" a întrebat tata. "Vreau să-mi scriu memoriile."

N.S.: Nostimi mai sunt ăştia mici. Ai ceva şi despre Leia?
D.Ş.: Am, cum să nu! Venise de la şcoală (era desigur înainte de pandemie); avea vreo şase ani şi jumătate. Îi zice lui tati: "Săptămâna trecută am învăţat despre courage. Eu nu ştiu când am avut courage. Poţi să-mi zici tu?" - Păi când înoţi, sari de la trambulină, schiezi, mergi cu bicicleta, cu trotineta, treci singură strada la vecini" şi continuă înşiruirea. - "A, păi eu am atunci fun, nu am ştiut că ăsta e courage." Altă dată, eram cu toţii în România, în minunata vacanţa de vară 2019, ea având şapte ani şi jumătate. Se tot aranja în oglindă înainte să iasă cu mami la plimbare. Daita îi zice: "Hai să mergem că eşti frumoasă oricum." Leia: "Dar aici trebuie să fiu perfectă!" - "Şi în America nu?" - "În America trebuie să fii cool!"

N.S.: Drăguţă foc! Această notă "cool", proaspătă, tinerească este cea pe care aş dori să încheiem acum conversaţiile noastre, cu gândul la un viitor apropiat în care să fim din nou în vacanţe în România împreună.
D.Ş.: Este dorinţa mea cea mai mare!


Daniela cu copiii şi nepoţii în anul 2020

6 comentarii

  • Cariera stralucita a unei mame si bunici de exceptie !
    Cristina Gheorghe, 12.03.2021, 16:37

    Ultima parte a conversatiei dintre Nicole și Daniela este o incununare victorioasa a acestei serii, atât din punct de vedere al stilului în care e scrisa și conceputa cât și al continutului. Eu, cel puțin, am citit-o pe nerasuflate, interesată de multe detalii de zi cu zi care îmi scapasera până acum, de multe noutăți impresionante în ceea ce privește cariera absolut stralucita a Danielei ( citata de Who’s Who și parte oficiala din Istoria Literaturii Romane) care a tradus peste 50 de carti, a redactat sute de volume, a scris romane și cărți de natura auto-biografica (mult apreciate atât de public cât și de criticii literari), ne-a reprezentat țara în locuri de prestigiu ca Tirgul de Carte de la Frankfurt, a prezentat lucrări la conferințe internationale, a fost căutată și dorita de numeroase edituri de înalt profil cultural. Intre variatele si numeroasele ei preocupari intelectuale de înaltă ținuta carturareasca, abnegatia si daruirea ei de sine fata de familie au rămas o constanta de-a lungul deceniilor și au avut rezultate impresionante: doua fiice implinite profesional și personal, cu familiile lor minunate, toți strinsi cu drag în jurul mamei/bunicii care le-a fost susținere, inspiratie și model de rezistenta la loviturile soartei și de armonie.

    Nicole și-a continuat cu multă indeminare și subtilitate modul de a conduce conversația cu oamenii care i-au fost și-i vor rămâne întotdeauna dragi. Ea reușește mereu sa le pună interlocutoarelor în evidenta calitățile și personalitatea diferita a fiecareia, secondinu-i în mod discret, punctind pe ici pe colo ceva ce considera ea ca e mai important, sau reamintindu-le cu un dulce umor detaliile necesare intelegerii sensului profund pe care dorește să-l transmita cititorului. Și acest talent de reporter al sufletului ne va ramine pentru mult timp în amintire alături de impresionantul continut al conversatiilor citite.

  • Sunteţi cool, dragele mele....ştiaţi asta?!
    Carmen Stoianov, 13.03.2021, 09:46

    Hotărât lucru, dragele mele Daniela şi Nicole: sunteţi nu doar verişoare, ci şi mămici şi bunici de perluţe cool! V-aţi gândit vreodată că, practic, sunteţi nişte scoici ascunse pe undeva, ca Marea Scoică dintr-o Bibliotecă de Corali pe care eu mi-am imaginat-o în poveştile pentru Neta?!
    Spun asta pentru că mă gândesc la tezaurul de gânduri care ţes idei şi la iubirea cu care înconjuraţi fiecare firicel de nouă viaţă, la fel cum scoica îşi înveleşte în mirificele straturi de sidef coconul ce va deveni, apoi, nepreţuită perlă.
    …….Îmi aduc aminte de o poezie citită în urmă cu mulţi ani…. numele autorului păleşte în faţa “lecţiei” din final, deci voi trece direct la ea (sper să mi-o amintesc cât mai exact), nu fără a trece, în câteva cuvinte, prin “dramaturgia” poematică. Un preţuitor de perle şi-a propus să şe găsească pe cele mai frumoase din lume; călătoreşte peste tot şi identifică marile comori ascunse în castele, în bijuterii de coroană, până ajunge chiar şi la acea perlă singuratică, păstrată în familie şi transmisă prin generaţii, ca amintire de la stră-stră-stră-bunica. Nimic din ceea ce vede şi cataloghează nu-l muţumeşte, aşa că îi întreabă pe pescuitorii de perle unde poate afla un exemplar neperehe şi află, în cele din urmă, răspunsul: “cele mai frumoase perle rămân, întotdeauna, neculese” – exact ca bucuriile încă “neculese”, ce vă aşteaptă pe voi (bunicii – la modul general) şi pe părinţii de “perluţe”, zi după zi, an după an, când mai cântaţi câte un “Mulţi Ani Trăiască!” la lumina acelei preţioase lumânări nou aşezate în diadema unui tort…..
    Daniela dragă, ai strâns în amintirile tale un buchet de călătorii prin viaţă; de la cea care ai fost răsfăţata alor tăi, primind totul – ca de la inimi la inimă – ai devenit cea care dă mai departe totul – din inimă spre alte multe inimioare – şi care, la rândul ei, primeşte totul: dragoste profundă, senin de privire, drăgălăşenie dar – mai ales – dor: atunci când le eşti departe. În dorul acela, de multe ori nestins (dar parţial atenuat de tehnologie), se măsoară şi iubirea, şi nevoia unora de a se completa prin ceilalţi….în dor şi în aşteptări, în speranţe şi viziunea zilelor fericite ce vor fi să vină la capătul oricăror grele încercări….prin care, din păcate, a trebuit să treci, tocmai pentru a te împuternici şi a fi reper pentru perluţe, să-şi poată alege, în cunoştinţă de cauză, cum trebuie să strălucească: întotdeauna “strait”, demn, calm, fără ostentaţie, cultivând vlaorile acelei familii pe care sunt datoare să o continue, onorând-o.
    Sunteţi la un final de explorare, dragele mele Daniela şi Nicole, explorare de suflet care păstrează un puternic aer de familie: nu doar genă, ci educaţie, nu doar aspiraţii, ci împliniri şi, mai ales, proiecţii. Mi-e dor, deja, să vă citesc, aşa că….aştept o continuare care va fi, desigur, un nou început, cu valoare de semnificant. Până atunci, mi-a rămas să fac, din nou, “lecţia recitirii”.
    La bună recitire, dragelor…..


  • O echipa minunanta
    Gabriela I., 15.03.2021, 21:34

    O echipa minunata

    Dupa ce m-am delectat si cu al patrulea articol in seria a IV-a din "Conversatii cu oameni dragi", nu pot decat sa admir mica echipa Daniela Stefanescu-Nicole Sima.
    Una a avut nevoie de cealalta ca sa ne creeze aceasta serie minunata, emotionanta, profunda, plina de informatii interesante, dar si de umor si de farmec, care sa atraga un public variat si pretentios.
    E clar ca Daniela a avut nevoie de Nicole, care a scos din ea (Daniela) detalii pe care altcineva, o persoana mai putin apropiata, nu ar fi fost in stare sa le puna in evidenta. Si norocul nostru, al cititorilor, este ca Daniela se lasa "scormonita" de Nicole spre delectarea noastra!

    Datorita prieteniei si dragostei celor doua verisoare, desi Nicole se pune "in umbra", e si ea personaj principal in aceasta "familie unita". Si cum zice Daniela "… am incercat intotdeauna sa ne sustinem, sa ne ajutam…sa ne completam".



  • un final ca delta de odinioară a Nilului
    Sandu-Tomaszewski Anca, 19.03.2021, 16:50

    La finalul traseului printr-un templu egiptean, după parcurgerea unei succesiuni de curți și săli hipostile, trecând dintr-una într-alta prin fantele dintre piloni, se ajungea la capăt: încăperea opacă a sanctuarului. Dar călătoria nu lua sfârșit. Înăuntru, pe peretele frontal, se afla desenată o deschidere, un ancadrament de fereastră. Ea sugera, se vede, continuarea călătoriei.
    La finalul explorărilor prin destinele a cinci generații ale unei familii, am avut o clipă sentimentul că am parcurs un roman fluviu. Dar, precum egiptenii la metafora vieții eterne, la fel lasă Daniela Ștefănescu deschisă perspectiva continuității vieții familiai ei. Ea va urma însă, de acum încolo, un traseu ramificat, descris de destinele celei mai tinere generații, nepoții Danielei.
    Cât de inspirată a fost redarea printr-o convorbire a istoriei familiei, s-a remarcat mai ales în acest ultim episod. Fără intervențiile interlocutoarei Nicole Sima, implicată și ea în biografia Danielei Ștefănescu, n-am fi aflat, probabil, unele detalii. Și ar fi fost păcat.
    Le mulțumum celor două doamne pentru efortul lor, mai cu seamă emoțional și le dorim, în continuare, o carieră literară privilegiată, spre folosul nostru.

  • "Călătoria noastră în timp"
    Daniela Stefanescu, 06.04.2021, 02:54

    Am ajuns la finalul "călătoriei noastre în timp"...
    Nicole m-a susţinut să parcurg toate etapele acestui drum întortocheat, trecând prin vreo şase generaţii. M-a ajutat să nu mă împotmolesc printre sinuozităţile lui, să nu mă pierd undeva printre oamenii dragi aflaţi de mult în lumea umbrelor, dar mereu prezenţi în sufletele noastre. M-a ghidat ca să nu mă rătăcesc printre amintiri foarte vechi sau mai recente, ci să ajung până în ziua de azi şi să cred că mai există pentru noi, cei aflaţi la "a doua tinereţe", şi un viitor. Îţi mulţumesc, Nicole, pentru înţelepciunea, răbdarea, calmul, optimismul, căldura şi dăruirea ta!
    Le mulţumesc celor care mi-au fost alături, fetelor mele, soţului meu, prietenilor, rudelor, colegilor şi cunoştinţelor care m-au încurajat să continui – prin cuvinte emoţionante, elogioase, uneori chiar prin adevărate analize literare; nici nu-mi imaginasem când am început conversaţiile cu Nicole că voi avea bucuria unor astfel de ecouri. I-am simţit pe cei apropiaţi zâmbind – chiar râzând – împreună cu mine când am evocat întâmplări vesele, hazlii, din vremuri de demult sau de ieri-alaltăieri, însă şi vibrând puternic cu mine când au citit despre evenimentele dureroase de care, uneori, viaţa nu mi-a scutit familia, dar a îndrumat-o cum să le depăşească şi să iasă din necaz cu speranţă şi cu fruntea sus.
    Nu pot incheia fără a-i mulţumi, şi aici, lui Răzvan Penescu pentru munca plină de abnegaţie, pasiune şi profesionalism pe care o depune pentru ca noi, cititorii, să avem mereu parte de portalul cultural LiterNet aşa cum ni-l dorim, cum îl aşteptăm zilnic şi cum îl savurăm deja de ani de zile.


    • RE: "Călătoria noastră în timp"
      Nicole Sima, 06.04.2021, 10:03

      Nu obișnuiesc să dau răspuns la comentarii, dar fac acum o excepție, stimulată de frumoasele tale vorbe, Daniela dragă. Am încheiat deja cea de-a zecea conversație cu oameni dragi. Personalități diferite, parcursuri diverse, toate interesante, bune de cunoscut. Ce au în comun? Pe... mine și dragostea mea către ei, către voi.
      Acum, dacă stau și mă gândesc bine, fiecare „intervievat” se tulbură o vreme de propriile amintiri, când îl zgândăresc eu. Pe când eu sunt veșnic tulburată de fiecare în parte, de amintiri adânci, de figuri dispărute, de voi de care îmi este dor. Și așa va fi în continuare, drept care ÎȚI PRIMESC LAUDELE fără falsă modestie, nu atât pentru talentul literar, ci pentru ceea ce se întâmplă înăuntrul meu, în sufletul și mintea mea.
      S-ar fi întâmplat toate astea fără voi? Sigur că nu! S-ar fi întâmplat toate astea fără ideea-ofertă - lansată acum aproape un an de către Răzvan Penescu -, a unor interviuri cu oameni dragi? Același răspuns: sigur că nu! Așadar, vă mulțumesc vouă, tuturor și continui să „sap” căci „pe drumul din poveste, înainte mult mai este”.

Publicitate

Sus