Recunosc, pare o obsesie nebună şi poate chiar este. Marea m-a împins până acolo încât să mă avânt atât de hotărât să o descopăr cât să fiu la un pas de înec, hipotermie sau hipertermie. Marea are acest efect asupra mea dar toate aceste întâmplări nu au făcut decât să mă apropie şi mai mult de ea, în plus să mă facă să îmi depăşesc şi mai ales să-mi cunosc limitele.
Cu timpul, această relaţie a devenit una profundă, dar matură, iar acum trăirile sunt mai intense. Nu ar fi această dăruire şi admiraţie dacă nu există ceva reciproc, recompensele sufleteşti sunt cele mai frumoase daruri pe care le poţi primi în viaţă.
Cele două extreme de care vorbeam mai sus le-am simţit în anotimpuri diferite, ambele pe nesfârşita plajă Vadu.
În iarnă lui 2012, când am mers chircit prin viscol şi ger năprasnic în căutarea unui ponton dispărut de altfel sub un strat gros de gheaţă ce se întindea încă 50 de metri spre largul mării, am ajuns în final să merg pe o bună bucată printr-un amestec de gheaţă cu apă până la genunchi, moment în care am simţit cum se instalează hipotermia. Norocul meu din acea dimineaţă a fost că am fost salvat de 2 pescari omenoşi care m-au primit în cabana lor şi mi-au oferit haine uscate şi un ceai la gură sobei.
Cu şapte ani în urmă, într-o zi de august 2013 am plecat la 5 dimineaţă către nord, pentru o scurtă plimbare şi în căutare de cadre cât mai sălbatice cu tot ce găseam pe plajă şi pe lângă mare. Proastă inspiraţie a fost să plec cu un rucsac foto extrem de greu şi pentru hidratare doar cu o bere rece. Ziua se anunţa una toridă şi fără nici cea mai mică adiere de vânt, la 7 dimineaţa fiind deja 35 de grade, însă asta nu m-a oprit din a continua să merg şi mai departe, într-o căutare fără sfârşit. Au urmat ore în şir de mers, un mers destul de ritmat dar şi revelator, pentru că atunci când eşti atras de frumuseţea naturii nu există limite. Cel puţin nu în cazul meu.
Setea şi căldură extremă şi-au spus cuvântul în acea zi, noroc că aveam şansa să mă răcoresc în mare pentru a-mi regla temperatura corpului. Eram atât de deshidratat încât ajunsesem să delirez de sete şi impulsul de moment m-a făcut să încerc să beau apă dintr-un duş de camping aflat pe plajă, însă era doar apă fierbinte de mare.
Nouă ore mi-a luat să parcurg cei aproximativ 18 kilometri şi cu greu mi-am revenit din deshidratarea cronică, dar cu încă o lecţie învăţată şi cu o nouă pace interioară.
Această povestioară este despre dedicaţie, despre a face ceva ce îţi conferă atât de multă plăcere încât să mergi foarte departe pentru a o obţine, a te sacrifica de multe ori pentru a găsi ceea ce cauţi.
Fotografia pentru mine nu mai înseamnă de mulţi ani a concura cu alţii, a învăţa şi a perfecţiona permanent noi tehnici fotografice, ci e mai mult o căutare a unei anumite stări. Ca orice fotograf, am trecut prin multe stări confuze sau prin acel tip de frustrări care te fac să-ţi agăţi aparatu'n cui, cum memorabil a spus-o dl. Dinu Lazăr în urmă cu peste 15 ani pe un site foto.
Acum însă e totul mult mai simplu, este o relaxare. Marea îmi oferă întotdeauna o stare specială şi încerc să surprind o mică parte din aceasta în fotografii.
Pentru mine acest subiect este unui inepuizabil, este o trăire continuă şi nu oricine o înţelege, poate asta o face şi mai specială.
Seria foto ce urmează este din ziua de 8 august 2013, un periplu sărac în capturi foto, dar cu o trăire intensă în spate. Despre asta este fotografia până la urmă, trăieşte clipa şi nu înceta să îţi cauţi chemarea din interior.
http://www.danmihailescu.ro/