07.03.2021
43 de centimetri între inimă şi creier - o mie de cărări şi nici o urmă.

M-am născut într-o epocă a tehnologiei în care nu prea a mai rămas nimic nou sub soare, o lume supusă schimbărilor continue în care totul se întâmplă cu viteza luminii.

Condiţia umană însă, a rămas neschimbată de mii de ani. Cam aceleaşi gânduri ne guvernează şi pe noi la fel ca pe primul om, cu aceleaşi întrebări ne frământăm şi noi ca şi strămoşii noştri: Cine sunt? Unde mă aflu? De ce?




Multe răspunsuri au fost încercate în această aglomeraţie zgomotoasă în care este uşor să vorbeşti, dar greu să te faci auzit. O lume în care totul se oferă de-a gata: surogate şi slogane special create pentru a ne face să uităm că în noi vibrează credinţa în ceva... stropul de adevăr ascuns în oceanul de vorbe colorate, cum îmi place mie să îl descriu.

E atât de multă rutină în vieţile noastre, valul atât de mare încât numai o sete puternică de cunoaştere şi nevoia de frumos pot răsturna reperele obişnuite.


Despre frumos nu pot spune decât că se vede mereu diferit, că fiecare pereche de ochi îl percepe într-un mod subiectiv şi strâns legat de transformările sufleteşti.

Cunoaşterea de sine în schimb, este o permanentă călătorie interioară şi nu numai, în care cea mai de preţ busolă este inima.




Nici o zi nu seamănă cu alta, chiar dacă uneori te afli la doi paşi de casă. Priveşti totul dintr-un alt unghi, cu alte priorităţi şi alte viziuni în raport cu lumea exterioară, punctele de graniţă ale sufletului şi limitele se dilată şi se contractă într-o mişcare continuă.

Toate aceste simţuri descătuşate au însă nevoie de un instrument care să îţi permită să înţelegi de unde ai venit şi pe unde ai trecut, un instrument de orientare în timp care să imortalizeze amănuntul şi acurateţea fiecărui pas.

Fotografia poate să facă exact asta şi nu numai. Ea oferă o libertate aparte în alegerea simbolurilor care pare să depăşească realitatea şi să ne ducă înapoi în timp, iar la nevoie ne poate ajuta să înlocuim cuvintele dispărute şi mai ales pe cele care nu au fost încă descoperite.


Fotografia alb-negru în special foloseşte un limbaj care nu se pierde în cotidian, o atracţie a contrastelor care te face să te opreşti şi să fii atent la ceea ce este descris, un vocabular în care până şi natura se poate lipsi de culori.



Alb-negrul este de asemenea un ajutor de nădejde în organizarea şi structurarea ideilor şi emoţiilor care pot contura de la cele mai simple şi schematice hărţi până la un adevărat atlas interior al călătoriei noastre prin necunoscut.

Chiar dacă nu arată într-o manieră clară punctul final al destinaţiei noastre, îndrăznesc să cred că fotografia ne ajută să explorăm lumea şi pe noi înşine fără teama de a ne rătăci.


Ce-ar fi dacă într-o zi te-ai întâlni pe drum cu toate gândurile tale?

Gândurile iau forme diferite. Anumite gânduri sunt rugăciuni, altele sunt aripi care ne ajută să sfidăm destinul.


Conexiunea om-natură a îmbrăcat aspecte multiple pe parcursul epocilor istorice, însă la oricare dintre ele ne-am opri, observăm legătura din ce în ce mai strânsă a omului cu aceasta. Natura însăşi este un univers compensator menit să îndulcească, să vindece şi să înalţe, o adevărată oglindire a vieţii omeneşti care provoacă, educă şi spiritualizează.




Necontenit luăm viaţa de la început şi dacă până acum împărţeam timpul în două, fotografia ne ajută să îl rotunjim într-un interior doar al nostru în care trecutul şi prezentul se împletesc armonios pentru a susţine viitorul.

1 comentariu

  • Minunat!
    Paul Paun, 25.03.2021, 11:52

    Este minunat cand un text asa de frumos este imbibat cu imagini atat de graitoare. Felicitari!

Publicitate

Sus