O visez şi ea suflă într-o păpădie. Simplu ca scobitul în nas

Recurent - de câteva nopţi bune - visez frumoasă şi ea suflă într-o păpădie. Mi se pare incredibil să priveşti puful cum se desprinde de miez şi se înalţă aproape la fel de sus ca zâmbetul ei. Ochii mari - căprui - zâmbesc şi ei. Puful se apropie de nori şi îi îngroaşă pe cerul zilei. Tulpina rămâne captivă strânsorii palmelor, dar se înnegreşte abia când ea îşi termină de spus dorinţa. Urmează alta, supusă - care se înalţă după aceleaşi reguli ca cea de dinainte. Fata începe să râdă şi îmi spune că e rândul meu.

E curent. Nu ştiu dacă mă trezesc cu adevărat să închid geamul, dar calc desculţ pe iarbă şi senzaţia mă face să râd. Sunt înconjurat de păpădii albe care îşi aşteaptă zborul. Cele pe care calc se înalţă şi ele - cumva - mai puţin decât celelalte, ce-i drept. Aştept. Simt vântul cum se înteţeşte în spate. Un fior începe să crească în tot timpul ăsta în interiorul meu - un fior ca de nu-ştiu-ce, dar tot mai puternic cu fiecare secundă. Mă face să tremur, să mă tem. Ea se uită la mine şi zâmbeşte aşa, de parcă ar spune: "Hai odată, păcăliciule! Pune-ţi o dorinţă, suflă. Priveşte apoi cum se înalţă - zâmbind. Către un nor, către orice nor. Nu - către norul nostru. Al nostru, de puf de păpădie."

Mă încred în ea întru totul. Închid ochii şi aleg o tulpină la întâmplare. Suflu, aştept... Nimic! Păpădia e galbenă. Poate singura din câmpul ăla plin. Ea râde pe jumătate, dar e pe jumătate îngrozită. Dintre toate miile de păpădii să o fi ales tocmai pe cea galbenă! Singura, poate...

Mă trezesc cu geamul rabatat şi cu o durere îngrozitoare de cap de la curent. Calc pe covorul pufos din cameră şi senzaţia nu mai e aceeaşi. Praful se ridică până la nivelul pupilelor - doar cât să mă facă să îmi dau seama că ochii mei nu mai disting lucrurile din jur. Aşa - de parcă durerea de cap ar fi coborât în pleoape şi mi-ar fi atrofiat vederea cu totul. Am presupus că e asta, aşa mi-aş fi dorit să fie. M-am spălat pe faţă de câteva ori, dar fără niciun rezultat.

Meritam măcar să ştiu că puful de păpădie orbeşte atunci când intră în contact cu ochii. Dar în tot puful ăla ea era atât de frumoasă. Şi se presupunea că e doar un vis, pentru numele lui Dumnezeu! Dacă ar fi să o întreb, sunt sigur că nici măcar nu s-ar gândi că ar fi putut să fie acolo. De ce să fie?

Visez frumoasă şi ea suflă într-o păpădie. Mi se pare chinuitor să priveşti puful cum se desprinde de miez şi se înalţă necontrolat - destrămându-se. La fel s-a destrămat şi zâmbetul ei când m-am trezit. A prins din nou viaţă abia când m-am trezit orb - dar nu pentru mine - aşa cum şi trebuia să fie. Ochii mari, albaştri, fixează un nor din zare. Pare că fac abstracţie de visul meu, de norul nostru... Care nor al nostru? Puful se apropie de firele de iarbă şi se pierde sub paşi. Tulpina nu apucă o dorinţă din partea fetei. O aruncă pur şi simplu.

Acum era o simplă distracţie şi - totodată - un blestem să sufli în păpădie. Îşi pierduse farmecul şi orice însemnătate. Dar fata încă era frumoasă.

Pentru o secundă, îmi dă senzaţia că vrea să înalţe şi a doua păpădie către buze, dar mi-o întinde rece şi spune că e rândul meu.

E curent, dar nu îmi mai pasă. Fiecare pas mai aproape de fereastră prin iarbă devine aspru, tăios. Şi nu mai vreau. Mă mulţumesc cu o durere de cap dis de dimineaţă şi asta e. Sunt înconjurat de păpădii galbene care ar vrea să zboare, dar le e imposibil. Conştient de ceea ce o să se întâmple, închid ochii. Aştept fiorul - care întârzie să apară - apoi mă aplec încet. Mă tem. Ea se uită la mine - cu privirea departe - şi schiţează o grimasă care denaturează de-a dreptul zâmbetul pur din celelalte vise, de parcă ar spune: "Hai odată, idiotule! Suflă în rahatul ăsta de păpădie şi să terminăm odată! Am lucruri mai bune de făcut decât să mai stau în visul tău!"

Păpădia e galbenă şi eu vreau să mă trezesc. O fixez cu privirea - dispreţuitor. Ridic capul de pe suprafaţa transpirată a pernei. Ce coşmar! A fost unul de-a dreptul... A fost doar un coşmar, un nenorocit de... Se mai întâmplă. Şi durerea? Ei, durerea de cap unde e? De ce nu mă loveşte? De ce continui să văd clar acum? Ţin micuţa păpădie galbenă în mână. Cred că am adus-o cu mine din vis.

Să fiu sincer, nici măcar nu vorbim. Aş putea să o sun, dar doar cât să îi povestesc visele astea ciudate. Dar am oarece reţineri - adică, de ce Dumnezeu e nevoie de un câmp de păpădii pentru toată chestia asta şi de ce e atât de greu de înţeles? Adică ea ce? - ea mă visează într-un câmp de floarea soarelui sau aşa ceva? Nu. Nici nu ştie că exist. Şi e mai bine aşa. Dar zâmbeşte frumos - câteodată şi mie. Şi am orbit în ziua în care ea sufla într-o păpădie, iar eu visam cu ochii deschişi.

**

Nu contează acum dacă doar mi-am imaginat sau dacă rula într-adevăr în căştile mele. Tipa se scobea în nas cu satisfacţie pe refrenul piesei ăleia Habits de la Tove Lo. Nu era frumoasă - vreau să spun că piesa nu mi-a plăcut niciodată. Dar atunci simţeam că dacă aş fi selectat altceva din playlist - conştient - fata s-ar fi pierdut în ceaţă pur şi simplu. Nu voiam asta, fiindcă mi se părea atentă şi neconvenţională. Tot atât de pură în înţelesurile ei cum mă simţeam şi eu privind-o. De pildă, faptul că se uita la nori în timp ce încerca să îşi golească nările făcea ca orice prejudecată asupra gestului în sine să pară lipsită de importanţă. Din zâmbetul ei înţelegeam că nu are nevoie de nimic altceva mai mult decât să ştie că acolo - sub cerul ei - o să rămână privită şi neînţeleasă. Părea că o amuză grozav totul - contura cu degetul în nas forma norilor pe care îi întâlnea. Oamenii păreau şi ei că se amuză pe seama fiinţei ăsteia pure. Ea îi făcea să se simtă bine - deşi se complăceau în a fi răi. Nu era stânjenită. Oamenii oricum hulesc în general artiştii, sau creativitatea, sau nonconformismul. Eu aveam doar câteva întrebări în ceea ce privea statura ei de om. Credeam că e o nefericită subapreciere. Simţeam cumva că e ceva mai mult - aruncată într-un cerc indigo de ochi maţi şi şoapte tăioase risipite, înconjurată de suflet şi îmbrăţişată de cerul ei - toate dispuse concentric în faţa pleoapelor mele. Nici măcar nu cred că avea muci, ştii? Eram destul de convins că încerca să fie diferită. Că reuşea să fie diferită...

De altfel, Habits se apropia de sfârşit în căşti. Mi-am dat seama de asta pentru că şi-a scos - oarecum concomitent - mâna din nara dreaptă ca să se şteargă de pantaloni. Era fericită.

Panicat, am căutat pe youtube un 10 hour-loop al piesei, ca să am timp să-mi fac curaj să mă apropii. Începea să îmi placă şi melodia în sine acum. Mă rog, am dat întâi peste un remix de-a dreptul îngrozitor. Aveam impresia că şi fata îşi ieşise din ritmul ei. Acum se aşezase pe o bordură şi se uita la vârfurile pantofilor. Nasul i se umpluse de sânge. Ce-i drept - devenise dureros şi pentru urechile mele. Când în sfârşit am dat peste cea pe care o căutam, m-am hotărât să mă duc lângă ea. Să mă duc aşa şi să nu îi spun nimic. Nimic.

Mă temeam doar să nu spun vreo tâmpenie. Mi-e caracteristic să o fac - cel puţin la început...

M-a văzut venind şi a schiţat un zâmbet aproape ca cel dedicat cerului. I-am zâmbit înapoi şi m-am aşezat alături, fără să o întreb. M-a privit cu coada ochiului şi a încercat să îşi mascheze surâsul iniţial - care, de altfel, ar fi tins să se lărgească şi mai mult. Încă nu voia să îmi arate sufletul ei. Aştepta.

M-am întors atât cât să o pot privi în ochi. Avea trăsături delicate şi nişte ochi mari, visători. Am încercat să mă exprim cumva, ştii? Cuvinte - poate. Nu aşa a ieşit, totuşi.
"Eş..." - mi-am zis să o las baltă. "Eşti frumoasă!" - Serios?! Asta să fi fost ceea ce voiam de fapt să-i spun? Pentru atât am stat să o privesc până când s-a terminat Habits prima dată? Nu!

M-am întors. Soluţia avea să vină dacă îmi goleam mintea de tot. Bine - de ea nu... De orice alt tot. Acum era doar ea în jurul meu.

Am început să mă scobesc în nas. Nu eram convins de ce o fac, dar simţeam că înlocuia cel mai bine cuvintele. Apoi mi-am ridicat ochii către cer. Şi-a dat seama că nu încerc să o imit aşa pur şi simplu. De fapt încercam doar să o înţeleg.
"Ştiu şi cuvinte, ştii? Nu e nevoie să..."

Mi-am întors privirea către vârfurile papucilor. Şi am continuat să stăm unul lângă altul.

Tove cânta deja de două ore în linkul deschis... şi aşteptam măcar un cuvânt în afara lui. Totuşi, niciunul dintre noi nu părea să vrea să plece. Când a venit din nou refrenul, fata s-a ridicat şi m-a întrebat dacă vreau să îmi arate cum se face. Mi-a spus că e super subiectiv totul. Că e o stare de spirit pe care doar norii ţi-o dau şi că scobitul în nas nu e ce crede toată lumea... Că ea îl înţelege altfel şi că nu a găsit niciodată ceva care să-i schimbe percepţia.

M-am ridicat şi mi-am scuturat pantalonii de praf -

apoi mi-am băgat degetul în nara stângă, pur şi simplu, continuând să par intrigat. A început să râdă tare frumos şi mi-a spus: "E ok, tu nu crezi în asta. În cuvinte crezi?"

I-am răspuns că nu sunt sigur, dar că aş prefera să le folosesc. Mi-era ruşine de cât de limitat, de profan mă simţeam în momentele alea.
"Păi spune-mi ce vrei tu în cuvinte, atunci. O să vorbesc cu tine."

Am rămas acolo toată ziua pentru că îmi doream foarte tare să o cunosc. Să o înţeleg atât cât simţeam că pot. Cu fiecare gând aruncat înspre ea mi se părea că o subestimez tot mai mult.

Am vrut să mă apropii să o sărut atunci când a fost să plece. A zâmbit şi mi-a spus că nu cred în asta suficient acum. Dar când i-am simţit degetul în nara stângă şi am auzit vocea ei în surdină spunându-mi că nu e important ce zice lumea despre lucrurile cu care nu e suficient obişnuită - ei, atunci am ştiut că şi ea mă place cu adevărat.