O vieţuire cu familia Skywalker - Războiul stelelor

Andrei Gorzo: Măi Răzvan.
Răzvan Rădulescu: Măi Gorzo.

A.G.: Mai întîi lasă-mă să-ţi zic de oamenii ăştia cu care mi s-a întîmplat să mă întîlnesc după vizionarea de presă. Ştii cum făceau cînd aflau de unde vin? În primul moment, se uitau în ochii mei de parcă ar fi sperat ca un fragment de film să fi rămas întipărit acolo, ca să-l poată vedea şi ei. Dar în momentul următor dădeau înapoi şi începeau să ţipe: "SĂ NU-MI POVESTEŞTI!". Poftim? Ce să nu vă povestesc? Probabil că există şi oameni care au reuşit să străbată ultimii cinci ani fără să afle despre ce va trata Episodul III din Războiul stelelor, dar zău dacă ştiu cum au făcut-o! Chiar asta-i poanta cu Episodul III (care e de fapt cel de-al şaselea film din serie): faptul că toată lumea ştie dinainte povestea; de-asta se duce - ca să-l vadă pe tînărul cavaler Jedi Anakin Skywalker trecînd de partea întunecată a Forţei şi transformîndu-se în Darth Vader, dar nu înainte de a face doi copii, Luke şi Leia, inamicii lui din episoadele IV, V şi VI (care au fost de fapt primele trei din serie). Mergi la Episodul III tot aşa cum duci pînă la capăt jocul ăla în care trebuie să uneşti nişte puncte: ştii ce animal o să-ţi iasă, dar tragi şi ultimele linii - e o formalitate care trebuie îndeplinită. Cum dracului a ajuns atîta lume să îndeplinească formalitatea asta ca pe un ritual de maximă importanţă - unul în care trebuie să intri pur, nemaculat de ce ţi-ar putea povesti alţii?

R.R.: Că te duci la filme al căror final îl cunoşti nu e nici o noutate. Ca să fiu trivial, iată: o grămadă de oameni au văzut Titanicul, ştiind că acesta se va scufunda. Dimpotrivă, cei care au vrut să facă pe deştepţii şi au spus că nu merg să vadă Titanicul pentru că, oricum, ştiu finalul filmului, mi s-au părut nişte glumeţi plicticoşi. Am văzut primul film din serie în clasa a treia, la cinematograful Capitol, pe bulevard, şi nu mi-am pus problema dacă mi-a plăcut sau nu. A doua zi, l-am revăzut cu un coleg de clasă care auzise că merită osteneala, şi mi-a plăcut mai mult. Pe urmă, m-am dus să-l văd din nou, ca să-mi întăresc impresiile şi, în mod cert, mi-a plăcut. I-am dus şi pe ai mei (bunica mea, care a crezut întotdeauna, în fundul sufletului ei, că pămîntul e plat, a fost foarte impresionată), iar după asta am auzit filmul, timp de o săptămînă, seară de seară, la Grădina Capitol, căci ferestrele de la camera mea dădeau într-acolo, ba chiar vedeam un colţişor de ecran. Pînă aici, nimic special, o istorie personală asemănătoare am avut şi cu Colosul din Rhodos. Îţi dai seama că mi-am pus şi eu întrebarea pe care mi-o pui tu acum. În termeni mai puţin precişi, e adevărat. La Episodul II (Atacul clonelor, al cincilea din serie), îmi făceam deja serioase griji legate de adicţia personală. Ca să găsesc răspunsul, mă duceam să văd filmul: o dată şi încă o dată şi încă o dată. Cred că, dacă ultimul film din serie, Răzbunarea Sith, ar fi fost doar un ecran verde timp de două ore şi jumătate, iar Lucas ar fi făcut lucrul acesta public înainte de premieră, numărul de spectatori care s-ar fi dus să-l vadă ar fi fost acelaşi cu cel de acum. Şi cred că mulţi l-ar fi văzut de trei sau patru ori, ceea ce, dacă te gîndeşti bine, este înspăimîntător. Acuma, de vreme ce filmul a ieşit şi vedem cu toţii că nu este doar un ecran verde şi lung, putem să ne gîndim dacă toate lucrurile pe care le ştim despre cinema - poveste, imagine, jocul actorilor, efecte speciale - mai au vreo relevanţă în discuţia noastră.

A.G.: Trilogia nouă e plină de momenţele şi detalii menite să intre în rezonanţă cu momenţele şi detalii din trilogia veche: de exemplu, cînd îl vedem pe Anakin Skywalker pierzînd o mînă în duelul lui cu Contele Dooku din Atacul clonelor (2002), ne gîndim la Imperiul contraatacă (1980) şi ne spunem: "Da! Tot aşa cum, peste ani, fiul lui Anakin, Luke, va pierde o mînă într-un duel cu Lordul Vader, care e însuşi tatăl său."

R.R.: Să fim cinstiţi. În trilogia iniţială, îl vedem pe Luke cum îşi pierde mîna în duel cu Vader şi apoi vedem că nici Vader nu are mîna dreaptă. Rolul momentului este de a crea o identitate "tată-fiu" şi de a-i reaminti lui Luke că ispita părţii întunecate a Forţei îl paşte şi pe el. Pot accepta această telenovelă, dar nu vreau neapărat să ştiu cum şi-a pierdut Vader însuşi mîna pe vremea cînd era încă Anakin. Nici Lucas nu vroia, în momentul în care încheia prima trilogie. Te-am întrerupt.

A.G.: Simetriile şi ecourile astea sînt, desigur, elemente banale, de nelipsit în compoziţia unei saga; prin ele se obţine efectul ăla copleşitor de timp ce se adună şi creşte şi se adînceşte, de timp ca materie primă a unui grandios proiect arhitectural. Chestia specială la Războiul stelelor este că aici chiar e vorba de mult timp: primul film (Episodul IV) a ieşit în 1977, cînd tu, Răzvan, aveai - cît? 7 ani? -, iar eu mai aveam un an pînă să mă nasc. În cazul unora ca noi, efectul ăsta de mare întindere în timp poate fi cu adevărat copleşitor - vorbim despre ceva ce se întinde pe toată durata vieţilor noastre. Iar ăştia care au venit după noi pot să-şi închipuie - ştiu şi eu? - că Războiul stelelor vine din moşi-strămoşi, că e Filmul Filmelor. Există oameni care te-ar acuza de blasfemie dacă le-ai spune că George Lucas n-a pornit la drum cu un proiect arhitectural grandios, ci cu ideea unui singur film, că în 1977 tipul nu era un mare iniţiat, deţinătorul unei întregi mitologii, ci doar un tînăr regizor şi maniac al vitezei, care voia să arate lumii cele mai bengoase nave spaţiale visate vreodată. Dar ăsta-i adevărul.

R.R.: Da, Lucas a înnebunit de tot. A început prin a fi un autor (cred, în continuare, că primul film din serie este filmul unui cineast extrem de personal: are lungimi, are parti-pris-uri, are o viziune) şi a ajuns să fie un făcător de bani monomaniac. A dezvoltat un întreg univers paralel cu Star Wars, dar derivat din el, prin cărţi, BD-uri, seriale de animaţie, jocuri video: se numeşte Expanded Universe, EU - mai pe scurt, şi povesteşte aventurile unor personaje pe care în filme le vedeam doar episodic, sau continuă saga iniţială pînă la a doua generaţie de descendenţi ai prinţesei Leia. Lucas autorizează toate aceste poveşti şi acordă drepturile de exploatare în regim de franciză. El este cel care numeşte personajele, el hotărăşte dacă se poate sau nu inventa o planetă nouă sau un sistem solar nou. Despre puterea de invenţie a acestui demiurg care acordă licenţe nu se poate spune nimic lăudabil. Un învăţăcel al lui Luke Skywalker, ca să-ţi dau un singur exemplu, unul din multele la fel de ridicole, se numeşte Kip Duron. Cipurile Duron, fabricate de AMD, au fost lansate cam în aceeaşi perioadă. Iarăşi, în Răzbunarea Sith, generalul Grievous, un robot extrem de urît, care tuşeşte pentru că e bolnav de plămîni (!!!), a avut ca sursă de inspiraţie un inhalator nazal. Planeta vulcanică pe care se bat Obi-Wan şi Anakin se numeşte Mustafar. Mustafar! Mi se pare jenant.

A.G.: Cînd i-a dat primului episod cifra IV şi, înainte de a ne arunca în acţiune, a băgat un textuleţ în care ne povestea cum ajunsese saga în punctul acela, el de fapt făcea o poantă: parodia vechile seriale SF şi de aventuri şi recunoştea pe faţă că de acolo vine filmul lui; deci nimic solemn, nimic grandilocvent, doar vechile prostioare reciclate cu dragoste şi cu ajutorul celor mai noi tehnologii. Asta făcea Lucas în '77, şi chestia avea farmec. După care s-a întîmplat ceva cu mintea lui: pare să se fi convins din ce în ce mai tare (mai ales în anii care au trecut între cele două trilogii) că Războiul stelelor e o chestie mult mai importantă, un fel de evanghelie. Şi gata cu farmecul, afară cu poantele. Cînd spun "poante", nu mă refer la tentativele tembele de "respiro umoristic"; de-astea are şi în trilogia nouă. Mă refer la ceva din tonul filmului, ceva care să-ţi indice spirit. Trilogia veche avea aşa ceva. De exemplu, şi fiindcă tot vorbeam de reciclare, tu-ţi aminteşti ce rol important jucau fiarele vechi în primul film? Cîte nave şi aparate, care pentru noi erau nemaipomenite, erau, în ochii personajelor, nişte încropeli sărăcăcioase? Îţi aminteşti momentul ăla în care nava lui Han Solo se comporta ca un hîrb de maşină şi refuza să pornească? Asta-i toată şmecheria cu lumile fantastice: ca să le dai viaţă, mai întîi trebuie să te întorci la lumea cunoscută şi din ea să exporţi micile elemente - mici slăbiciuni omeneşti, tendinţa obiectelor de a cădea în paragină - care înseamnă viaţă. Altfel, degeaba vii cu cele mai detaliate decoruri şi cu cele mai animate creaturi pe care le poţi produce pe computer. Tu n-ai avut o senzaţie tîmpită, de bal mascat, uitîndu-te la creaturile din Episodul III? Şi ce zici de decoruri? Sînt atît de bibilite, încît ştii că nimeni - om, robot, wookie, gungan, ewok sau ce-o mai fi - nu trăieşte acolo. Şi oamenii zic: "Uite cîtă fantezie!".

R.R.: Mai urît mi se pare felul în care femeile se desexualizează la el, aparent în raport direct cu imaginile tot mai linse şi mai computerizate. Cele trei femei din seria integrală sînt: Prinţesa Leia Organa, pieptănată cu covrigi, Smi, mama lui Anakin şi Padmé Amidala, mama Leiei şi a lui Luke. Şi acum: prinţesa Leia se dovedeşte că este sora lui Luke, tocmai cînd fanii primei serii sperau că între cei doi se va înfiripa o idilă. Interdictiv, nu crezi? Mama lui Anakin l-a născut pe acesta fără raporturi sexuale, lăsată grea de însăşi Forţa, după cum insinuează autorul. Şi mai interdictiv. Dar marea reuşită în privinţa desexualizării o are Lucas cu Amidala, pe care o ascunde sistematic sub machiaje-mască şi sub pieptănături alexandrine. Copulaţia ei cu Anakin, în urma căreia rămîne însărcinată cu Luke şi Leia, este escamotată undeva între episoadele II şi III. După care, gata gravidă, Padmé locuieşte la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte şi se plimbă prin nişte decoruri neo-neoclasice.

A.G.: Asta nu e fantezie. E moartea ei. Dar pentru Lucas e un vis împlinit. Ştii că a spus adesea în interviuri că procesul de realizare a primei trilogii a însemnat pentru el o frustrare permanentă: tehnologia nu era destul de avansată ca să-i ofere ce-şi dorea. Acum are jucăriile dorite şi nu-i mai trebuie nimic altceva: nici un simţ al epicului, nici o idee despre cum să creeze puţină tensiune atunci cînd are în cadru două personaje care-şi vorbesc. Nici la vremea primei trilogii nu era un regizor prea bun (de altfel, pentru episoadele V şi VI a apelat la alţii), dar acum pare să fi regresat. A devenit primul mare povestitor autist din istoria omenirii. Faptul că are în continuare un asemenea succes, oricît ar fi de explicabil, mi se pare un pic sinistru. Mulţi dintre cei care au văzut noua trilogie Războiul stelelor au văzut şi trilogia Stăpînul inelelor; şi e imposibil să nu fi observat diferenţele. Sau e posibil?

R.R.: Să nu vorbim acum despre Stăpînul inelelor. În afară de faptul că este o trilogie, cu greu se pot găsi asemănări între el şi Star Wars. Facem o discuţie separată, dacă vrei, pe o altă pagină de revistă. Putem să cădem de acord însă asupra aerului obsolet pe care îl are diegeza la Lucas. Într-adevăr, limbajul cinematografic pare să fi îngheţat pentru el în anii '70, o dată cu pionieratul în mixaje video din studiourile de televiziune. Tranziţiile lui, cu enchainé-uri şi wipe-out-uri, sînt de un comic nesfîrşit. Iar succesul lui, deşi evident, continuă să nu mi se pară explicabil. Ţine de anvergura copleşitoare a proiectului? De faptul că generaţia noastră a fost marcată de el din copilărie? De marketingul conex, cu păpuşele, machete de nave spaţiale de vînzare, licitaţii pentru costumul original al lui Vader, etichete, memorabilia etc? De ce anume ţine? Am să avansez aici o ipoteză aventuroasă, pe care, din cauza spaţiului de revistă care aproape s-a consumat, n-ai să mai poţi s-o combaţi. Ţine de săbiile laser. Sabia laser, o armă elegantă pentru timpuri de mult apuse, cu lumina ei diferit colorată (pastel - dacă eşti de partea luminoasă a Forţei, roşie - dacă atracţiile facile ale părţii întunecate te-au consumat deja), cu lama care creşte din nimic şi cu vîjîitul ei ameninţător - iată marea şi unica invenţie a lui Lucas. Sabia laser, pe care mi-am dorit-o, pe care ţi-o doreşti şi tu, ca să tai vînzători obraznici prin magazine, apevişti din centrele militare de recrutare, funcţionari lîncezi de la poştă şi cîini vagabonzi care te latră pe stradă. Deşi, pe aceştia din urmă îi poţi îmblînzi folosind, simplu, Forţa.

A.G.: Ce zici de religia Jedi? Presupun că ai aflat de înfiinţarea ei. Trebuie să fie o chestie restrînsă la cîteva Fan Cluburi din cîteva ţări, care într-o bună zi au hotărît să nu se mai cheme Fan Cluburi, ci biserici, şi sigur că e dreptul lor. Dar stau şi eu şi mă întreb: cît de mare şi voinic poate să crească spiritul atunci cînd se hrăneşte numai cu învăţăturile lui Yoda şi ale celorlalţi maeştri? Am încercat şi eu să recapitulez învăţăturile respective şi am constatat că nu mai ţin minte decît două: una e primită de Anakin de la maestrul său, Qui-Gon, în primul film din noua trilogie, şi e ceva de genul "simte şi nu gîndi"; cea de-a doua e din ultimul film şi vine tot pe căpşorul bietului băiat, de la Yoda însuşi, care, dacă am înţeles eu bine, dezaprobă grija pe care Anakin i-o poartă soţiei lui gravide. Deci nici să simţi nu mai e bine; te duce direct de partea întunecată a Forţei, ca şi celălalt viciu, gînditul. Bine e să-ţi bagi picioarele.

R.R.: Povestea asta cu Jedi este un fel de "religious mumbo-jumbo". Dar, ca toate religiile, are doza ei de paradox şi contradicţie, şi doar un neofit ca tine ar fi putut taxa drept absurdităţi învăţăturile pe care le-ai enunţat mai sus. Much to learn you still have, Gorzo, my young padawan.

(Articol preluat din Dilema Veche, iunie 2005)