Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Literatura de după '90: Ioan Es. Pop & Uşile unei lumi fără ieşire


Şerban Axinte

07.06.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Caz rar în literatura contemporană, Ioan Es. Pop, debutant în 1994, a ajuns autor de manual! Ce-i drept, deocamdată este vorba despre un Manual de literatură (Editura Vinea, Bucureşti, 2004), unde poetul este egal în drepturi de copyright cu Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Floarea Ţuţuianu, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu şi Cristian Popescu.

Biografia acestui scriitor optzecisto-nouăzecist (aici discuţia rămâne deschisă) este definitiv marcată de episodul Ieudului fără ieşire, un răstimp aproape ovidian, la scara celor şase ani în care Ioan Es. Pop a "activat" ca profesor de limba şi literatura română în celebra (şi datorită lui) comună maramureşeană. Această experienţă nu constituie doar subiectul cărţii sale de debut; ea devine motivul tuturor celorlalte volume pe care le-a publicat până în prezent: Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999), Podul (2000), Rugăciunea de antracit/ The Anthracite Prayer (2002) şi Petrecere de pietoni (2003).

Mai mulţi critici literari au afirmat şi demonstrat că biografismul este o trăsătură esenţială a poeziei lui Ioan Es. Pop. Acest fapt este, totuşi, doar parţial adevărat. Anti-retorismul scriitorului nu se explică doar ca ataşament pentru propria viaţă concretă. El exprimă dorinţa de a transpune biografemele prin cuvinte cât mai simple, cât mai apropiate de gradul lor zero. Se urmăreşte astfel un impact violent, nemediat. Esenţială nu este relatarea trăirilor, ci modalitatea prin care ele devin literatură, fundamentarea unui plan personal ce ordonează elementele lumii conform unei singure viziuni. Scriitorul apelează, în acest sens, la strategii de multiplicare a perspectivei. De multiplicare, nu de diversificare. Personajele care apar în scenariile sale nu au o teză individuală; ele nu fac altceva decât să orchestreze o partitură deja existentă, dusă până la sfârşit şi reluată, da capo al fine. Din această cauză, poemele lui Ioan Es. Pop se pretează atât unei lecturi secvenţiale (pentru că un singur text spune deja totul), cât şi unei lecturi de ansamblu (textele derivă unele din altele, îşi răspund de la distanţă, se îmbrăţişează intertextual): "a zis învăţătoarea în clasa a patra copii/ dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să/ ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră?/ am zis trece autobuzul zilnic de două ori două ori pe săptămână vinerea pe la borşa. a/ suspinat am râs am zis că o să-i facem în ziua aia o/ vizită în apartament să-i ducem flori [...] eu aştept autobuzul/ cum autobuzul ce autobuz aştepţi în încăperea asta fără uşi şi ferestre/ şi ea a zis dar asta nu-i o cameră, copii, asta e o stradă,/ numai că aici s-a făcut noapte". Am citat dintr-o compunere a elevei ilea ioana din clasa a-V-a b. Poetul dă personajelor sale un singur sens, acela de "beneficiari" ai lipsei de sens.

Ce reprezintă până la urmă acest Ieud fără ieşire? Să fie vorba doar despre o "provincie" generând un sentiment apropiat claustrofobiei, care favorizează multiple variaţiuni pe aceeaşi temă? Cred că nu. În zona sa de adâncime, poemul reface structura Infernului dantesc (bineînţeles, păstrând proporţiile şi respectând anumite criterii comparatiste de bun simţ), dar acest Infern nu e urmat nici de Purgatoriu, nici de Paradis. Poetul este însoţit prin pădurea întunecată de către cineva care-i seamănă leit: "noi doi ne-am născut amestecaţi, vârâţi/ unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,/ cu neputinţă de descâlcit din unul celălalt". Volumul este marcat de obsesia neputinţei de a evada din sistem, de eşecul continuu căruia nu i se mai poate opune decât cinismul auto-pedepsitor şi un fel de bucurie isterică, pentru că limitele se cunosc dinainte şi deci, nimic nu poate lua pe nimeni prin surprindere: "batem uşi să ne deschidă să ne/ lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi/ bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă/ şi când se deschide dăm tot peste noi/ dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim/ şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa/ n-o să avem ce descuia la ieşire,/ o să rămână gol în perete,/ n-o să avem pe unde ieşi". Ieudul este numele spaţiului închis definitiv; este numele unei închisori-cutie de rezonanţă. Fiecare strigăt al individului aflat în captivitate se reîntoarce mult mai puternic şi mai asurzitor împotriva celui ce l-a eliberat.

Nu pot fi trecute cu vederea constrângerile sintactice devenite specifice poeziei lui Ioan Es. Pop: eliminarea conjuncţiilor, prepoziţiilor şi, în general, telegrafierea multor fraze poetice. Acestea nu au ca efect nici ermetismul, nici aglomerarea semantică, deşi din text sunt eliminate toate acele cuvinte care nu sunt absolut necesare. Lirismul este bine servit prin astfel de intervenţii, supape în masa compactă a enunţului poeziei.

Ioan Es. Pop nu abandonează mesajul direct, caută o formulă de expresie ce nu exclude cuvintele "care lovesc adânc". E chiar un fel de precursor al "fracturismului" bucureştean (de altfel, unul din poemele de rezistenţă ale ultimului volum, apărut acum doi ani, se numeşte Crezul cu Ianuş). Vrea ca "politica" să-i fie înţeleasă în termenii pe care el şi numai el îi propune. Cititorul are libertatea de a înţelege şi interpreta poemele, dar numai în limita unor coordonate fixate dinainte de autor. Trăind experienţa recluziunii nedorite, autorul simte nevoia să supravegheze tot ceea ce ţine de expunerea ("expulzarea") fiinţei sale. El monitorizează îndeaproape (prin succesive reveniri şi explicaţii, în alte texte poetice) relaţia mesaj – receptor. Ioan Es. Pop dă impresia că scrie sub presiunea unor acumulări infernale. Fiecare rând defulează angoase de tot felul, construind astfel un amplu discurs negativist.

Prin trecerea de la un volum la altul, poetul nu face altceva decât să-şi transfere viziunea în alt plan, în alt spaţiu. Indiferent care este titlul volumului sau cum se numesc personajele sale ciudate, scriitorul rămâne constant în ofensiva sa fizică şi metafizică. Şi pentru că orele, zilele şi adresele au o mare însemnătate (de exemplu: ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie, 12 octombrie 1976, 12 octombrie 1986, 12 octombrie 1992, olteţului 15, camera 305), s-ar zice că poetul vrea să umple un gol de semnificaţie, să implanteze în cotidian ceea ce poezia păstrează de regulă în abstract. Punctele fixe sunt nişte repere împotriva neantizării. De ceva trebuie să te agăţi în momentul în care vrei să reformezi ordinea cosmică. Odată cu voluptatea negării creşte apetitul pentru explorarea senzaţiilor fiziologice. Omul se revoltă cu tot cu ficat, rinichi, stomac. Fiinţa creată de Dumnezeu după chipul şi asemămarea lui alunecă din metafizic în fizic. Procesul se desfăşoară doar în acest sens, niciodată invers.

Eroii poemelor convieţuiesc cu răul într-o complicitate adesea boemă. Îi apropie de acesta prezenţa lor într-o lume de multe ori dominată de viciu şi de alte "încălcări", "abandonuri" sau "dezertări" spontane ori premeditate în taină: "peste drum de crâşmă unde stau şi beau/ e biserica. eu şi părintele ne pândim de mulţi ani./ aş vrea să-l slujesc şi eu pe dumnezeu dar mi-e teamă./ ar vrea şi el să bea cu mine dar n-are curajul".

La Ioan Es. Pop moartea e o stare permanentă, aidoma unui cheag de sânge care circulă prin corp şi oricând poate să obtureze ceva. Omul poartă povara permanentă a complexelor proprii, ce funcţionează ca nişte bariere în calea exprimării de sine. De aceea toate gesturile sunt şovăitoare, iar eşecul nu aşteaptă experienţa, fiind instaurat încă de la început. Faptul este demonstrat de poemul Micul Porcec, în care se reface traseul unei tentative eşuate de iniţiere în viaţă (în viaţa socială, la un bal de copii). Personajul acestui poem în proză nu reuşeşte niciodată "să uite de sine şi să se piardă în dans"; se supraveghează continuu, îşi calculează fiecare mişcare, fiecare pas pe care îl face către lume. Şi acest drum este unul fără ieşire, nu numai acela al "apostolatului" provincial. Veselia şi sănătatea celor din jur îi produce copilului Porcec o stare de inhibiţie soră cu paralizia. Ascuns, el încearcă să-şi reprezinte şi un succes, fără şanse de concretizare însă: "În întunericul veceului, Porcec îşi imagina un dans fierbinte şi nemaivăzut, în care el, Porcec, era neîntrecut. În fapt, însă, Porcec n-a dănţuit acel dans niciodată".

Pentru Ioan Es. Pop, scrisul e o terapie ambiguă. Niciodată nu se ştie precis care este scopul ei, vindecarea sau scoaterea şi mai mult în evidenţă a bolii: "scriu până când litera se scufundă sub carne. într-o zi voi/ fi citit/ numai pe dinăuntru. voi fi o carte legată în propria-mi piele". O certitudine există totuşi. Contemplaţia răului interior atrage după sine o regândire a raporturilor esenţiale dintre eu şi lume. "Fără ieşire" este sintagma ce revine obsesiv, este metafora unică, matricială ce stă la baza întregului demers liric al lui Ioan Es. Pop. Aproape bacovian în unele locuri, cu un talent remarcabil de a explora paradoxurile ("ce nesperat prilej de război această pace") până la deconstrucţia finală a sensului iniţial ("om singur lângă om singur./ aşa se încheie păcile şi bătăliile"), scriitorul îşi descoperă poetica printr-un alt fel de a se apropia de realitate, rupând radical cu mijloacele "textualiste" ale opzeciştilor. Abia din acest punct de vedere, al unei "autenticităţi" poetice foarte bine lucrate, se poate spune că Ioan Es. Pop dă corp nouăzecismului, fantasmă a "politicienilor culturii" de la sfârşitul secolului trecut. Sau poate, cine ştie, el prefigurează poezia unei noi autenticităţi, cu care abia acum ne întâlnim.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Merită să aspiri la gloria literară?, Giacomo Leopardi, traducere de Adriana Cârcu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Despre Frică şi cântece de adormit, Vlad Bălan (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro păcat că bicicletele nu au număr, Andrada Ionescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cordonul zombilical, Călin-Andrei Mihăilescu (4.8/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Gustul ploii, Argentina Firuță (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer