Spiridon (V)

Am visat într-o noapte că mergeam pe o stradă îngustă. Case înalte de două, trei caturi, arhitectură ca pe Lipscani. Loc întunecos, câteva ferestre luminate de la care strada fura lumină. Merg ce merg şi intru într-o casă unde urc la primul etaj. O încăpere uriaşă care nu pot să înţeleg cum încape în imobil. Într-un clar-obscur observ o masă lungă cu douăzeci şi patru de scaune cu spătare înalte şi aurite. Mă aşez. Sunt singură la masă. Într-un colţ, un grup de femei îmbrăcate în negru scâncesc şi aşteaptă să se întâmple un lucru îngrozitor. Începe să mi se facă frică. Din fundul camerii se deschide o uşă şi apare un bărbat înalt, uscat şi îmbrăcat în negru din cap până în picioare. Femeile se aruncă la pământ. Şi el zice, nu va mai avea loc ceea ce urma să se întâmple pentru că el, şi mă arată cu degetul pe mine, este tatăl meu. Din vis m-am ales cu gândul înceţoşat că uneori eu sunt tata şi că asta mă scapă de rău.

 *

Alt vis. Se făcea că fusese cutremur mare. Trebuia să ne mutăm. Găsisem la nişte prieteni greci o casă, undeva în spatele bisericii ruseşti. Multe case mari cu intrări din stradă, foste prăvălii şi multe ganguri. Plec cu o grecoaică şi intrăm pe unul dintre ganguri şi ajungem pe acoperiş. Mă pomenesc că intru într-un fel de tub de sticlă şi beton care trece peste oraş. Văd de aproape toate construcţiile care împodobesc acoperişurile vechi, turnuleţe, bile mari de tablă. În dreapta, pe un acoperiş, un "palat" alb în care nu intru. Ies din tubul de sticlă pe vârful unui munte. Nu e munte, este o grămadă mare de cărămizi şi moloz. Grecoaica îmi strigă, vezi pe unde calci. Privesc în jos. Roci deschise la culoare şi un fel de nisip făcut din sticlă pisată. Din ruinele unor case ies bucăţi de fier cum sunt şinele de tren, pe unde trebuiau să fie străzi, trunchiuri de copaci carbonizate. Merg cu atenţie ca să nu mă împiedic. Atenţie, îmi strigă iar. Constat că de jur împrejur e plin de animale sălbatece, lei, pantere, râşi. Toate se îndreaptă spre un loc care pare o oază verde. Mă las la pământ, ca nu mă vadă. Ieşit parcă din pământ, vine la mine un miel alb. Mă iau după el şi scap. După ce totul se termină, mielul se preschimbă în mama.

 *
 

Mă întorc iar în anii patruzeci. Cu unchiul Trasibul tata începuse afaceri la Balcic şi acum le continua la Galaţi. Cel mai des îi vindea brânză. Hai, ia-o, e un chilipir, îmi dai banii când ai, cine vorbeşte de bani? După ce scăpa de marfă, lăsa să treacă o săptămână şi aducea vorba de datorie. Avea numeroase defecte, dar oamenii treceau peste ele pentru că era foarte simpatic şi avea un râs dezarmant. Semăna cu Bran. Ei, şi în ziua de pomină se afla în biroul lui Trasibul, făceau nişte socoteli şi vede tata poza unei fete în port naţional. Cine-i fata? Ce-ţi pasă, o nepoată. Păi, îmi pasă pentru că vreau să mă însor cu ea. Tu cu ea!? Pleacă de aici, eşti un neisprăvit şi un şmecher. Angela e fată serioasă. Până la sfârşit, tata a câştigat, adică a obţinut adresa nepoatei. A doua zi, s-a prezentat la uşa familiei Patrichios, la Brăila, purtând în mâna stângă o valiză de carton în care îndesase o roată de caşcaval Balcan şi două rude de salam de Sibiu, cadou pentru viitoarea logodnică. Înainte de-a povesti ce s-a întâmplat după ce a intrat în casă, ţin să precizez că în vremea aceea în România nu era lipsă de nimic şi, prin urmare, gestul tatei de-a duce daruri alimentare a fost mai mult decât deplasat, a fost pur şi simplu suprarealist.

Se adună toţi în jurul mesei şi tata declară de la început, făţiş, care este scopul vizitei. Stupoare! Spune, am venit s-o cer pe Angela de nevastă. Bunicul Spiru, cumpătat, zice, bine, mai vedem. Pe urmă Pavel are o propunere destul de bizară, invită fata la o scurtă plimbare pe stradă. Mama nu s-ar fi dus, dar s-a dus. Ulterior, tata i-a explicat că voia să vadă dacă nu-i şchioapă.

Dă Dumnezeu şi se termină vizita şi Mary se dezlănţuie. Trasibul era fratele primei soţii a bunicului şi, aşa cum se va vedea mai departe, Mary era a doua nevastă, sătulă de familia celei dintâi. Se poate să ne facă aşa ceva? În felul ăsta ne mărităm noi fata? De data asta Trasibul a înnebunit de tot! Bunicul ar fi replicat că el cunoaşte câţiva aromâni, că sunt bărbaţi de casă şi că de foame cu ei nu mori. Ce i-o fi venit să zică aşa ceva nu pot să înţeleg, să pui problema foamei în vremurile acelea era cu totul aiurea. Fie că bunicul avea amintiri din alte timpuri, fie că a fost o pură clarviziune privind vremurile care urmau. Cum, necum, a doua zi bunicul a murit şi a lăsat în urma lui, fără un ban, o nevastă, soacra şi două fete. Fără pensie pentru că patronul, naşul lui, amânase să plătească nu mai ştiu ce cotizaţie.

În varianta lui Ina, tata era la Galaţi în peţit pentru Pepo, cumnata lui Trasibul, o femeie frumoasă, dar cam nemăritată. Vede poza cu mama în port naţional, insistă şi Trasibul telefonează la Brăila spunând despre ce-i vorba. La rezerva bunicilor, el ar fi fost cel care a făcut afirmaţia că bărbatul aromân este unul cu care nu mori de foame. Se poate şi aşa. Se poate oricum. Important e să laşi loc pentru amintiri. Uneori nu-i înţeleg pe oameni, le cade un nasture pe jos şi se reped să-l recupereze, iar când li se scurge povestea neamului printre degete, nici nu le pasă. Un exerciţiu util. Din când în când, să faci să-ţi treacă prin faţa ochilor toate chipurile oamenilor din neam, rude apropiate şi îndepărtate, unele cunoscute numai din fotografii. Este un mod de a-i cuprinde cu ochii, de-a intra în posesia "sângelui" tău. Legăturile de familie se învaţă şi se exersează. Că veni vorba de legături, în câte feluri ştii să faci un nod? Cunosc oameni care ştiu să facă nod într-un singur fel, ceea ce mi se pare jalnic.