11.04.2021
La pagina 89, Camus scrie, în cartea sa despre o epidemie de ciumă fictivă din anul 1940 dintr-un oraş algerian, că deşi situaţia era gravă, nimeni nu acceptase boala cu adevărat. Toţi erau supăraţi pe tot ce îi împiedica să-şi ducă viaţa obişnuită sau dăuna intereselor lor. Pe scurt, oamenii erau enervaţi şi supăraţi, iar acestea nu sunt sentimente cu care să poţi înfrunta epidemia de ciumă în mod raţional. Prima lor reacţie a fost să facă autorităţile responsabile de situaţia în care se aflau. Răspunsul prefectului la opiniile critice care erau exprimate în presă - Nu este posibil ca măsurile luate să fie mai permisive şi nu atât de stricte? - a fost destul de neaşteptat. Prefectul a început să facă public în fiecare zi numărul morţilor cauzate de ciumă. Publicul nu a reacţionat nici la asta cum s-ar fi aşteptat o persoană raţională. Într-adevăr, statistica arăta că doar în a treia săptămână de când izbucnise epidemia de ciumă, muriseră trei sute doi oameni. Pe de o parte, oamenii credeau că poate de fapt nici nu muriseră de ciumă. Pe de altă parte, nu ştia nimeni din oraş câte persoane mureau pe săptămână în vremuri normale. Nu le stăteau la dispoziţie cifre cu care să facă o comparaţie.

Sigur, cine doreşte să se amuze poate lua cartea lui Camus din bibliotecă pentru o reîmprospătare a memoriei, cu o nouă perspectivă pe deasupra, una a experienţei personale după un an de lockdown mai lejer sau mai strict, ca să se convingă de faptul că lumea este previzibilă, rămâne mereu aceeaşi şi că totul se repetă la infinit precum o tragi-comedie sacră. Ca într-un film în care aceeaşi zi este reluată din nou şi din nou şi din nou de către protagonist, eu, tu, un strămoş care a trăit acum 200, 500 sau 3.000 de ani, fără putinţă de a schimba lucrurile. Orice ai face, este acelaşi lucru. Aceeaşi istorie se repetă iar şi iar. Iar un viitor nepot extrem de îndepărtat în timp, fiul unui fiu al unui fiu al unui fiu al unui fiu al fiului meu, ne priveşte deja cu un ochi critic dintr-o viitoare pandemie provocată de vreun virus nou apărut, care de acea dată s-a răspândit de la un şoarece de câmp turbat cu cinci picioare. Sau tot de la o pandemie de corona-virus, întrucât oamenii au renunţat să se mai vaccineze, ori de poliomielită, că lumea a renunţat la vaccinuri complet.

La pagina 115, Camus mai scrie că oamenii acceptaseră mai întâi izolarea de lumea din afară ca pe o neplăcere temporară, care îi deranja în activităţile lor obişnuite, dar nu se revoltaseră. Apoi, pentru că dura mai mult decât se crezuse şi nu putea fi întrevăzut un sfârşit în viitorul apropiat, numărul cazurilor crescând, în conştiinţa lor a avut loc o mutaţie şi au văzut în asta o îngrădire a libertăţii lor. Sub cupola cerului pe care soarele verii începuse să ardă, au simţit că această captivitate le ameninţă întreaga existenţă.

Când a izbucnit pandemia, la începutul anului 2020, nimeni nu şi-a putut imagina că va dura atât. Lasă că vine vara, lasă că până în toamnă, lasă că până în primăvară suntem toţi vaccinaţi şi cândva atingem şi imunitatea de turmă. Toată viaţa noastră normală a fost dată peste cap. Vieţile noastre de dinainte au luat sfârşit şi a început o chestie foarte săracă în conţinut, dar căreia a trebuit să-i găsim alte posibilităţi. Dar noi, cei de dinainte de asta nu mai existăm.

De la măştile chirurgicale sau de pânză, am ajuns la măştile FFP, sub care mie personal îmi este foarte greu să respir. Alţii îmi spun că respiră absolut normal cu ele şi nu e nicio chestie. Observ în tren că restul oamenilor poartă măştile cu naturaleţe şi nu se aude nimic de la ei, dar de la mine, dinspre mine, e cu totul altă poveste. Respiraţia mea este grea, chinuită, mă lupt să ajung la aer şi este un efort supraomenesc să călătoresc cu mijloacele în comun. Dar trebuie să port masca. Pentru a mă proteja pe mine şi pe ceilalţi. Poate nu este o protecţie sută la sută, dar ajută.

Unii care nu au nicio problemă cu plămânii spun că ei sunt tineri şi sănătoşi şi nu se vaccinează şi nu poartă mască, să se ferească de vreun fel pe ei sau pe alţii de infectare, deşi ştiu că cei care au plămânii afectaţi sunt în real pericol. S-ar putea vorbi despre o mentalitate de epocă de piatră care se reîntoarce. Cine e mai puternic, supravieţuieşte. Cei slabi, mor. Asta şi probabil pentru că, aşa cum ne spune Camus în paginile cărţii sale, viaţa altora rămâne o abstracţiune. Tot ce nu are legătură cu propria persoană, rămâne abstract şi în afara capacităţii de înţelegere a fiecăruia. Nimeni nu poate gândi în afara propriei ogrăzi şi tot ce îi atinge interesele este respins cu egoism feroce.

Unii gândesc că fiind ei loviţi foarte rău din punct de vedere economic de restricţiile pandemiei, este tot un fel de a fi sacrificaţi. Sunt ei sacrificaţi pentru ca cei din categoriile de risc să fie salvaţi. Binele lor financiar este adus ca jertfă în schimbul vieţilor altora, a unor necunoscuţi de care n-au habar şi care de fapt nici nu există, întrucât sunt o abstracţiune. Lumea de afară este o abstracţiune. Coronavirusul nu există. Există doar o tuse uşoară. Există o conspiraţie mondială care are ca scop instaurarea unei noi ordini. Frica, panica, situaţia nouă şi insuportabilă... pe care oamenii încearcă fiecare la nivelul său să şi-o explice.

Iar această categorie care este afectată de acest virus este formată în majoritate de oameni în vârstă, despre care cei de mai sus cred că oricum ar muri. Îşi imaginează că ridicarea măsurilor şi permiterea unui curs natural al bolii ar fi o variantă mai bună la ceea ce se petrece acum. Fără să fie impusă purtarea măştilor, fără nicio restricţie. Să fie ce o fi. Dumnezeu cu mila. Pentru că, spun ei, totul este o invenţie care serveşte interesele altora. Deodată cel rămas fără venturi bănuieşte că guvernul complotează împotriva lui. Deciziile proaste luate sunt strigătoare la cer şi dovedesc că este vorba de o manipulare exagerată a unei boli de intensitate moderată pentru a răspândi panica, frica, pentru a izola oamenii. Un prilej pentru ca unii să-şi dezvolte afacerile proprii. Se spune că vaccinuri insuficient testate sunt aruncate pe piaţă. Oamenii nu au după aceea anticorpi sută la sută, deci ei deduc că se îmbogăţesc companiile farmaceutice injectându-le oamenilor apă de ploaie.

În Germania restricţiile sunt foarte dure. Practic strada principală din München este aproape goală, la fel şi celelalte străzi din centru, pe care numărul trecătorilor este redus la minim. Străzile care altădată erau pline ochi, pe care mergeai încolonat ca la manifestaţie, acum la anumite ore sunt absolut pustii. Turiştii nu mai există, magazinele sunt goale, comerţul este foarte afectat. Cultura este foarte afectată. Dar dacă s-ar ridica restricţiile, sistemul sanitar ar intra în colaps, structurile ar intra în colaps şi ne-am îngropa unii pe alţii. Societatea noastră, aşa vai de capul ei cum este, coruptă, demonică, prost gândită, abuzivă, incapabilă să se organizeze sau să administreze o situaţie de criză, o mână de incompetenţi care habar n-au ce fac, dacă ar declara: cine supravieţuieşte, bine, cine nu, nu, şi-ar declara complet falimentul moral. Inclusiv ca societate creştină. Dacă nu am crede în vaccinuri (chiar şi când ne oferim noi înşine drept cobai în asemenea situaţii de criză şi panică) şi nu am crede în oamenii de ştiinţă şi medici (în cazul în care nu sunt cazuri de psihiatrie şi din păcate şi medicii sunt oameni şi supuşi bolilor ca toţi ceilalţi), dar în primul rând dacă, în ciuda tuturor lucrurilor, nu am crede că fundamentul civilizaţiei noastre este unul pozitiv, care are ca scop bine nostru, dacă nu am mai crede că oamenii de ştiinţă încearcă să aducă vaccinuri eficiente, că medicii vor să ne facă bine, că spitalele ne vor sănătoşi, atunci... chiar suntem pierduţi. Cămaşa de forţă pentru toţi!

*) M-am vaccinat cu vaccinul de la BioNTech în ianuarie 2021 şi, chiar dacă nu am imunitate sută la sută, a fost cea mai bună hotărâre posibilă luată.

1 comentariu

  • „Oamenii mor și nu sunt fericiți”
    Mihai, 17.04.2021, 01:03

    „Oamenii mor și nu sunt fericiți”... ce fericire ínsá Doamná !

Publicitate

Sus