La boheme / Scene din viaţa boemă

Când îl vezi pe Pavarotti în opera La boheme nu-ţi imaginezi că în cartea cu acelaşi nume a lui Henri Murger este vorba despre nişte tineri de douăzeci şi ceva de ani. În Scene din viaţa boemei, Murger, într-un stil cât se poate de modern, vesel şi uşor, prezintă câţiva artişti, artişti reali, nu vagabonzi, făcători de nimic sau nulităţi care se autointitulează astfel, aşa cum ţine să menţioneze încă de la început. Ţine morţiş să sublinieze că nu e vorba în povestea lui despre toţi diletanţii care în lipsă de identitate se numesc pe sine artişti. Aceşti tineri care încearcă să supravieţuiască de pe urma artei lor - de parcă vreun scriitor a câştigat vreodată ceva de pe urma scrisului, aşa cum menţionează el la un moment dat - trăiesc mai mult din împrumuturi, ducând această practică la virtuozitate, cu un adevărat sistem de la cine şi când să se împrumute; dar când sunt plătiţi pentru câte o pictură, text sau lecţii de muzică ori concerte, îi aruncă pe fereastră în stil mare. Conceptul de a face economie nu le este străin, doar că l-au asimilat cumva greşit. De exemplu când dau de bani la un moment dat se gândesc să facă economie mâncând zilnic în oraş, sau, şi mai bine, angajând un bucătar.

Eu care am trăit în prima parte a vieţii printre artişti şi chiar am prins, când aveam douăzeci de ani, o lume - care probabil se repetă la infinit - de artişti trăind de pe o zi pe alta din nimic, cerşind o ţigară aici, una acolo, lihniţi de foame dar mai ales alcoolizaţi (probabil azi mai mult drogaţi decât alcoolizaţi), purtându-se ca milionarii, nişte milionari cărora le aparţine lumea (cumva lucrurile bănuiesc că au luat azi o întorsătură mai sumbră şi mai serioasă şi mai malignă decât înainte). Discuţii interminabile, arta tăierii firului în patru, a poveştilor greţoase sexuale, a căutării permanente de aventuri, de stimul, de neobişnuit, pofta aceea tânără de a descoperi lumea şi a te lăsa uimit de ea, prieteniile de sânge, dramele, împăcările şi despărţirile melodramatice, atelierele pline de planşete, de lucrări. Vorbe, vorbe risipite la infinit. Toată lumea suferea de o diaree verbală şi totul era disecat şi întors pe toate părţile până la absurditate. Era posibil ca mâine să te urci într-o maşină şi să ajungi într-o vilă la munte, sau să te trezeşti dimineaţa că pleci la mare spontan. Reţea de oameni care nu aveau legătură nicidecum cu lumea reală, ci cu personajele din cărţi. Oamenii ăia complet incapabili să se înroleze într-un job 8:00 - 16:30 sau să ducă o relaţie mai mult de până la primul naz, apoi să se lase fermecaţi de altcineva, fără putere de a rezista şi fără nicio logică sau limită. Oameni care aveau timp în primul rând să bântuie de colo-colo, a căror oră de trezire era ora şase seara şi ziua lor era noaptea.

Arta este o religie, ne spune clar Henri Murger. Bun, arta este o religie, asta este de înţeles. Fie că eşti muzician, pictor sau scriitor, mai devreme sau mai târziu înţelegi de la sine că aşa este. Te dai bătut n faţa absurdităţii vieţii şi încetezi să te mai blestemi că eşti un tâmpit. Că în loc să faci şi tu ca toţi ceilalţi, te pui de-a curmezişul raţiunii şi normalităţii, dar nu poţi altfel, pentru că aparţii unei religii şi dumnezeul ei este crud. Îţi porţi crucea, mama ei de cruce.

Cândva am înţeles de ce profesorul meu de pictură în momentul în care vizavi a ieşit pe terasă un arab plin de sânge care urla ceva în limba lui şi noi, elevii, eram total şocaţi de privelişte ne-a pus să trecem la locurile noastre şi să pictăm mai departe zicându-ne: "Ce legătură are asta cu noi?! Trece-ţi înapoi la şevaletele voastre!" Cândva am înţeles ce-a vrut să zică. Cândva în sfârşit cuvintele lui nu m-au mai şocat ca lipsite de empatie şi de umanitate. Aşa este, ce este acolo afară nu este treaba noastră. Lumea de afară nu face decât să distrugă arta. Lumea de afară este o ofensă la adresa artei ca religie. Este o ofensă adusă dumnezeului nostru. Toţi ceilalţi din afară sunt necredincioşii. Ateii. Profanatorii. Barbarii.

În cartea lui Henri Murger, modernă de parcă a scris-o ieri un tânăt de douăzeci şi ceva de ani care-şi povesteşte viaţa de artist şi rănile emoţionale cu femei care iubesc panglici şi stofe de calitate şi viaţa bună, pleacă să-şi satisfacă nevoile de lux şi ajung ducese, contese, amante ale oamenilor importanţi, dar se reîntorc mereu la amărâţii ăştia care trăiesc din împrumuturi, n-au ce mânca, sunt incapabili să găsească bani de lemne să-şi încălzească mansardele, fac toate muncile posibile să mai găsească un ban, iar când îl au îl aruncă pe fereastră. Ei care lucrează la tablourile lor la infinit şi încearcă să-şi organizeze expoziţii, în continuu în căutare de cunoscuţi sau rude de la care să împrumute bani. Bărbaţi care trăiesc dur şi mor tineri.

Dar cum este azi, ce mai înseamnă să fii artist? Se spune despre mulţi că sunt artişti, dar nu se ştie ce operă au creat. Termenul de artist a ajuns cumva peiorativ. Toate psihozele, depresiile şi nevoia de atenţie a unora compromit ideea de artă, dar nu toţi se lasă înşelaţi. Îşi trebuie discernământ şi putere de rezistenţă. Arta este o religie, ne spune Henri Murger. Şi chiar dacă sfârşitul este dureros, Murger a pus bazele unei biblii. Despre artă şi adevăraţii creatori. Care sunt, sau ajung, până la urmă preoţi sau călugăriţe. Până la urmă renunţi la toate trucurile pe care doreşti să le foloseşti, la toate prostiile şi rămâi faţă în faţă tu cu arta ta.