Am hotărât să dăm o mare petrecere la care să fie invitată toată lumea. Eu şi domnul Lesoine aveam de gând să ardem manuscrisul. Distrusesem toate ciornele, ştersesem fişierele din computer, iar acum aveam de gând să distrugem şi ultimul exemplar. Dar aveam s-o facem în felul acesta, festiv, la petrecerea aceasta minunată prin intermediul căreia să sărbătorim viaţa şi armonia şi pacea în lume.
Fiecare a adus câte ceva. Unii au adus prăjituri, tarte, alţii carne pentru grătar. Saskia a adus brânză dulce cu căpşuni, domnul Bernhard a adus frigărui frumos preparate de către el însuşi. Soţul meu a făcut rost de bănci şi le-a aranjat frumos în grădina noastră. Unii au sosit un pic mai târziu, dar toţi cei invitaţi s-au prezentat până la urmă.
Johannes mi-a adus un buchet de flori pe care le-am aşezat pe masa din sufragerie în timp ce-am trăncănit cu el. Era şi mai slab, acum îl chinuiau alte gânduri, chiar dacă ştia acum că nu din cauza lui Kyo făcuse ceea ce făcuse. Moartea era irevocabilă şi îi rămăsese totuşi ceva de făcut: să găsească un motiv să trăiască mai departe.
Sinceră să fiu, ieşea cam în relief printre ceilalţi, era prea distins şi bine îmbrăcat printre restul care veniseră foarte lejer şi fără prea multe gânduri, în hainele lor uzuale. Tricouri uzate, blugi nu tocmai noi, femeile fără pic de fard şi copii la fel de puţin pretenţioşi. Noroc că a venit domnul Heiko Kunz şi atunci măcar au fost doi. Spre surprinderea mea, când s-au reîntâlnit Johannes şi domnul Kunz, iar acesta din urmă i-a întins mâna, s-a întâmplat ceva ce îmi doream de mult. După ce i-a strâns-o nu i-a venit să-i dea drumul şi în final l-a îmbrăţişat şi a început să plângă. Tocmai ascultase caseta lui Kyo la mine în camera de lucru, singur, cu uşa închisă, astfel că era un moment emoţional pentru el. Johannes o ascultase cu o oră mai devreme.
Apoi s-au pus pe trăncănit şi aşa cum eu ştiam deja, aveau multe în comun. Până spre seară au vorbit aproape doar între ei şi am văzut că au schimbat numere de telefon şi şi-au promis să rămână în contact.
Cei trei băieţi ai mei alergau de colo-colo cu copii invitaţilor. Nu cred că au mâncat nimic toată ziua de excitare. Era prea multă lume şi erau prea multe lucruri interesante de făcut.
Sebastian şi Tim erau în concediu de recuperare psihică, domnişoara asistentă a refuzat să ia parte, nu credea că ar fi binevenită, deşi încercasem să-i explic că o greşeală umană este înţeleasă la urma urmei dar n-a crezut nici ea ce spun. Aştepta procesul împăcată, a spus că nu-şi mai dorea să se sinucidă, dorea doar să răspundă în faţa legii pentru ceea ce făcuse.
Oamenii au mâncat, s-au distrat, au petrecut şi atmosfera a fost cât se poate de plăcută. Ne-am pus băncile într-un cerc aproximativ şi am vorbit între noi până târziu în noapte, iar când oamenii au dat semne de oboseală şi se cuibăriseră fiecare care-ncotro cu iubitul, soţia, tatăl, mama şi priveau tăcuţi şi îmbrăţişaţi focul pe care-l făcusem, am scos toba mea din piele de viţel din podul casei, tobă pe care n-o mai folosisem de mult şi am început să bat în ea. Sunetul era grav şi sobru şi te pătrundea prin mădulare, îţi perfora inima, mintea, ţi se ataşa în organe.
Înainte de a începe să bat la ea, le-am povestit pe scurt cum am construit cu mâinile mele acea tobă. De unde am cumpărat pielea de viţel, cum am decupat toate bucăţile, cum am tăiat fâşiile subţiri de piele care se îmbină la spate, cât de grea a fost această muncă, apoi să întind pielea pe cilindrul de lemn şi să strâng toate corzile la spate, să le împletesc. Le-am spus că exact atât de greu cât mi-a fost să construiesc această tobă, atât de grea a fost şi viaţa mea. Le-am explicat că la această tobă nu am voie să cânt decât eu, că este o tobă magică. Că acesta este sunetul care-mi acompaniază viaţa.
Apoi am început să lovesc uşor, uşor, din ce în ce mai tare.
Toţi ascultau tăcuţi, doar focul ardea în faţa noastră.
Am bătut şi am bătut şi am bătut.
Deodată mi s-a părut că sunetul acela spune ceva şi că ceea ce spune sună aşa: sînt încă aici... sînt încă aici... sînt încă aici... neclintită.
(Sfârşit)