Am promis să povestesc cum am ajuns eu în această poveste, ce anume m-a determinat să încerc s-o pun cap la cap, ajutându-l pe domnul Bernhard în căutările sale personale şi polizându-i materialul. Am promis să povestesc ce anume m-a sedus şi m-a convins să mă implic sută la sută.
A fost aşa.
Aveam nevoie de o maşină şi urmăream anunţurile din ziare curent. După întoarcerea din Tailanda, când economiile noastre au indicat că achiziţionarea unui automobil este ceva posibil, am încercuit câteva anunţuri şi am sunat la numerele respective. Îmi doream o maşină la mâna a doua, nu prea uzată, mică, nu foarte scumpă. Mă aşteaptă în parcarea din centru, mi-a spus când am vorbit la telefon. I-am spus că aş dori să văd maşina pentru că doresc s-o cumpăr, el mi-a spus că dacă mă place mi-o va da. Eu am spus: pardon? Doresc să cumpăr o maşină, nu să mă mărit. El a râs. La cinci, mi-a repetat.
Avea părul complet alb. Foarte înalt şi din felul în care stătea, doar din felul în care stătea, mi-am dat seama că este sau a fost o persoană importantă. Drept, obişnuit cu postura permanentă de a fi privit sau a vorbi unui grup. Standardizat, un domn amabil, dar ferm, cu opinii puternice. Intolerant în gusturile sale. Un formator de opinie. Îmbrăcat într-un costum gri deschis, cu un palton negru deasupra. Părul nu foarte lung, dar nici scurt, pieptănat peste cap, uşor ondulat, crea o coamă care-i dădea farmec. Un om de lume.
Când m-am oprit în dreptul lui, nu mi-a întins mâna. Doar m-a privit. Poate nu aşa obişnuit cu amabilităţi până la urmă. Din fermoarele ochilor, privirea neutră m-a cântărit cu atenţie, iar eu m-am oferit acestei observaţii. M-am oferit. Neputincioasă.
Apoi chipul lui s-a relaxat şi a preluat expresia socială pe care o aşteptam, o amabilitate impersonală, de om care hotărăşte pentru foarte mulţi oameni.
Mi-am dat seama că am câştigat acceptul lui.
Fără un singur cuvânt de rostit pentru asta. Pur şi simplu aşa.
"Cum spuneaţi că vă numiţi?"
"Sabine."
"Urmează-mă. Uite, acolo."
Volkswagen-ul Lupo din parcarea podului, aveam să ştiu mai târziu. Unica maşină parcată acolo, conform martorilor.
"Doriţi să facem o tură împreună?"
"Sigur că da."
Mi-a întins cheile.
"Te las pe tine să conduci, desigur."
M-am urcat în timp ce el îmi explica. Este un Volkswagen Lupo, cu motor pe benzină, cu 95.000 de kilometri la bord. În stare foarte bună. Trei uşi. Costă 7.400 de euro.
"Ce miroase aşa?", l-am întrerupt, surprinsă de propria impoliteţe.
"Nu ştiu", spune bărbatul. "Adevărul este că nu ştiu..."
Am tras adânc în piept. Nu pot defini mirosul. Miroase a fân, a flori sălbatice, a livadă înflorită, a vară. Nu pare un miros artificial, ciudat. Nu pare de detergent, ori parfum...
"Nu am dat-o la curăţat. Am lăsat-o aşa cum era. Sunt în oraş doar pentru câteva zile, cât să rezolv totul în grabă. Aşa că presupun că este... de la el."
"De la el?"
Bărbatul şi-a răsucit privirea pe geam, spre oraşul pe care-l parcurgeam în viteză.
"Băiatul meu a condus în maşina asta până la Pod, a parcat şi s-a aruncat de pe el."
S-a răsucit spre mine.
"Te deranjează?"
"Nu."
Un moment de pauză a căzut greu între noi, apoi m-am auzit punând o întrebare prostească şi nelalocul ei:
"De ce s-a sinucis fiul dumneavoastră?"
"Habar n-am... Habar n-am..."
Deodată m-am simţit şocată de intruziunea şi nepoliteţea mea.
"Scuzaţi-mă, a fost o întrebare nelalocul ei..."
"Nu mă supăr, este o întrebare normală, pe care o pune imediat toată lumea. De ce? Trebuie să existe un motiv pentru orice lucru, nu? Întrebarea asta mi-o pun şi eu... Şi-o să trăiesc cu ea toată viaţa."
Părea deodată distras de copii de grădiniţă care treceau strada încolonaţi pe trecerea de pietoni. Vocile nu li se auzeau. Două educatoare, una în faţă, alta în urmă, se asigurau că trec toţi la timp.
"Ultima oară când am vorbit cu el la telefon, l-am întrebat dacă e fericit. Iar el mi-a spus: da, tată, sunt fericit. În măsura în care e asta uman posibil."
"Am şi eu copii. Pot pe undeva să îmi imaginez ce simţiţi."
"Nu, nu poţi să-ţi imaginezi."
Pentru câteva clipe am privit amândoi afară.
"Mă gândesc mereu la un singur lucru. Mă gândesc la el pe Pod. Stând acolo, înainte să se arunce. Cât de singur trebuie să fi fost atunci, acolo, exact înainte să se arunce. Cât de singur. Nu-mi dau seama ce trebuie să simţi ca să te duci pe un Pod şi să priveşti în jos spre moartea ta. Să spui NU tuturor. Să-i respingi pe toţi."
I-am ascultat respiraţia o vreme, apoi a continuat.
"Când am fost sunat, prima reacţie a fost să nu cred. M-am gândit întâi că este o greşeală, o confuzie, că cel mort nu este el, că este o confuzie de identităţi. L-am sunat pe mobil, dar era închis. Am sunat-o pe proprietăreasă, iar ea mi-a repetat vestea, spunându-mi că ţine în mână biletul lui de adio. Dar până nu l-am văzut cu ochii mei, nu am crezut că e mort."
Şi-a mai luat câteva momente de gândire, apoi a zis:
"Ei bine, este mort. Va rămâne mereu în amintirea mea, dar viaţa merge mai departe. Nu?"
Ajunşi înapoi în parcarea din centru, i-am zis ceea ce era deja un fapt care se înţelegea de la sine:
"Cumpăr această maşină. Vă rog s-o lăsaţi aşa cum e. Nu o daţi la curăţat."
Domnul Kunz mi-a zâmbit.
"Am ştiut că sunteţi persoana potrivită. Am ştiut din primul moment. Mă duc acum să rezolv ultimele aranjamente. Kyo n-a vrut slujbă la înmormântare şi nici să fie îngropat. A vrut să fie incinerat, iar cu cenuşa să facem ce vrem. Auzi: ce vrem. Aşa scria în biletul lui de adio. Poate crezi că în acest bilet şi-a cerut scuze pentru ce-a făcut, sau măcar a explicat de ce face asta. Nu, nicidecum. Ne-a lăsat să ne luptăm de unii singuri cu o explicaţie cât de mică."
Apoi s-a răsucit pe călcâie şi a plecat. Ninsoarea i se depunea pe păr şi pe umeri. Aşa cum îl vedeam din spate, lung, subţire, nu ai fi putut spune nimic special despre el. Într-un reflex ridicol, mi-a venit să-i strig "Crăciun Fericit", dar m-am oprit la timp. Crăciunul trecuse şi nu existase aşa ceva pentru el.
M-am lăsat pe spate în scaun, încercând să definesc mirosul acela. Dar scăpa cuvintelor şi conceptelor. Apoi am băgat cheia în contact şi am început să conduc. Fără ţintă. Prin oraşul aproape pustiu. Pe străzile ordonate, goale, pe care zăpada nu se depunea. Fulgi moi gravitau de colo-colo. Cenuşiul ud al drumului ducea înainte.
Am ieşit din oraş şi am luat-o într-o direcţie oarecare, fără să mă gândesc la ceva anume. Maşina mergea foarte bine. Nu mai avusesem ceva atât de mic, dar asta mă entuziasma şi mai tare. Pădurea descărnată în început de ianuarie trecea în goană prin laterale iar lumina cenuşie, ceţoasă, învăluia totul. Am trecut printr-un sat, apoi a urmat alt sat şi am hotărât să dau un ocol până ajung din nou în oraş. Mă gândeam să-l sun pe soţul meu să-l anunţ de marea achiziţie, să se bucure.
Am deschis radioul. O piesă veselă pe care nu o cunoşteam a răbufnit ca o explozie în spaţiul îngust al automobilului. Am închis, pentru că era total nepotrivit. Am apăsat butonul de play al casetofonului. O voce plăcută recita ceva. Am ascultat deseori cărţi audio şi pot să spun că mi-a plăcut din totdeauna să mă las alintată de vocea cuiva care-mi evocă locuri şi oameni necunoscuţi. Am scos caseta cu mâna liberă şi am privit textul de pe ea, ca să ştiu ce îi plăcuse proprietarului necunoscut. "Kyo, 13 decembrie 2009". Un scris de mână, deci o înregistrare personală.
Am introdus caseta înapoi. Cu lăcomie violentă şi nerăbdare, am derulat-o până la capăt. Am simţi că-mi ia faţa foc. Transpirasem. Corpul îmi era crispat. Eram prezentă şi nu mai eram prezentă. Mirosul acela. Eu în maşina acestui Kyo. Am apăsat pe play. Vocea lui era masculină, puternică. Vorbea în hochdeutsch, rostind cuvintele cu pauze între ele, încet, de parcă cineva invizibil ar fi trebuit să i le culeagă cu efort.
"Îl văd pe băiatul cu fluturi.
Băiatul bate din palme iar fluturii se adună. Pădurea amplifică ecoul palmelor sale pe care le loveşte ritmic.
Din toate colţurile pădurii, fluturii vin. Unul portocaliu cu negru, mare, i se aşază pe umăr. Unul mic, pestriţ i se aşază pe laba piciorului.
Băiatul cu fluturi e desculţ. Băiatul cu fluturi bate din palme. Din toate colţurile pădurii fluturii vin. Albi, galben, oranj. Mari, mici. Se adună într-un nor în jurul băiatului. Băiatul e desculţ. Pădurea multiplică ecoul palmelor sale pe care le loveşte ritmic.
E vară, e soare, iar frunzele sclipesc, sidefate de lumină.
Opt minute îi ia luminii să ajungă de la soare la pământ, a învăţat recent băiatul.
Băiatul cu fluturi e desculţ şi stă în ţărâna drumului care taie pădurea în două. Bate din palme.
Nu are fluturi destui. Bate neîncetat din palme. Băiatul cu fluturi e blond şi are genunchii juliţi. Are o zgârietură pe obrazul drept şi miroase a lapte.
Îşi dezbracă tricoul şi adună norul de fluturi în el.
Băiatului îi plac fluturii şi trece ace prin ei."
Am tras într-o parcare. Am oprit casetofonul. Pe trotuar trecea o fetiţă care m-a privit lung. Cu o mână am răsucit oglinda retrovizoare şi m-am privit în ea. Adevărat. Ochii îmi ardeau, gura mi-era doar o linie, părem gata să ard până la ultima moleculă. Cu o flacără instantanee.
Mi-am privit mâinile într-un gest fără sens. Apoi drept înainte, prin parbrizul nu tocmai curat. În maşină mirosea incredibil, a curat, a florile nenumite. M-am întrebat dacă domnul Kunz se gândise să apese pe play. Dacă ar fi făcut-o, caseta nu ar mai fi fost aici. M-am întrebat când e momentul potrivit să-l sun şi să-i spun de casetă. Această casetă îi aparţinea, iar eu nu aveam nici un drept asupra ei. Dacă trebuie să-l sun chiar pe loc, cât timp se mai află în apropiere. Sau peste o zi, cât mai era în oraş. Trebuia să găsesc prilejul potrivit, dar pe moment am simţit un egoism feroce şi nevoia ciudată de a fi singură în felul acesta cu acest Kyo, despre care nu ştiam încă nimic, dar despre care am simţit nevoia urgentă să aflu totul.
(va urma)