Mă numesc Leica şi sunt mai dintr-o bucată. La început totul e clar: alb or negru. Bineînţeles că îmi place să mă joc cu umbrele, dar nu îmi place să mă complic cu curcubee, e o chestiune intimă. Lucrez cel mai bine cu 35 de milimetri. Pentru mine lucrurile-s simple: am nevoie de lumină bună şi de un ochi atent. Numai că ochiul ăla afurisit reuşeşte tot timpul să apese butonul meu sensibil în cele mai intime momente, când totul în jur e curcubeu şi-l imprimă pe o bucată de hârtie pe care o arată tuturor.
