La ora unsprezece, am ieşit pe coridor. M-a urmat la scurt timp. Discutînd despre vreme, muzică şi altele, n-am putut să nu observ că ceva îl frămîntă, că poate trăsăturile lui ar fi emanat mai multă lumină dacă nu i le-ar fi modificat o jenă extrem de subtilă, un flux vinovat de idei creative - îmi dădeam eu cu presupusul, privindu-l cu un interes care creştea cu fiecare cuvînt pe care îl pronunţa.
Primul lucru ieşit din comun a fost reticenţa de care a dat dovadă cînd l-am întrebat cum îl cheamă. N-a vrut să-mi spună numele. Mi-a dat în schimb adresa lui de e-mail: [email protected]. O să-i spun, aşadar, în puţinele rînduri care mi-au mai rămas de scris, Gapandron.
Din vorbă în vorbă, a ajuns şi la ce-l durea. Tatăl lui era profesor la şcoala unde învăţa şi el. Toată copilăria încercase, prin diverse tehnici, să stimuleze creativitatea fiului său, mai plăpînd şi mai timid ca alţi copii. Reuşise. Dar în momentul în care Gapandron a intrat la liceul unde preda şi tatăl său, unii oameni de-acolo au considerat că e prea creativ. Profesoara de română i s-a plîns tatălui său de o temă pentru acasă pe care o scrisese Gapandron.
*
Temă pentru acasă: eseu nestructurat (compunere liberă) cu cuvintele: copil, puritate, imagine angelică, curăţenie sufletească, inocenţă, spontaneitate, control, lumină, seninătate, culori deschise, cer, zbor.
Non-control
Urăsc copiii. Mai ales copiii mici, care torturează animalele, păpuşile, plantele şi tot ce e viu şi frumos. Puturoşii ăia, cu feţele lor angelice, cu sufletele lor curate şi pure, impresionează babele ramolite care-i consideră inocenţi.
Nu am fost copil niciodată. M-am născut mare şi cu picioarele pe pămînt. Nu-mi place să mă fac că zbor, să folosesc expresii de genul ăsta, să mă uit la filme proaste, să aud cuvinte siropoase şi demodate. Şi arta evoluează. M-am săturat să rămîn la acelaşi clasic Eminescu atunci cînd, pe lumea asta, vii şi preţioşi, există alţii mult mai buni şi mai expresivi decît el. S-a dus! Cu cerul lui albastru şi cu lacul lui strălucitor!
Dar asta era doar o paranteză. Încep într-adevăr prin a vă povesti ce-i aşa special la vara asta. Părinţii m-au obligat să mă duc cu trenul la tuşă-mea la Bucureşti, fiindcă era ziua ei şi aşa e frumos, nu? trimiţi pe cineva din familie. Mătuşă-mea e bolnavă sau cam aşa s-ar zice. A fost la un spital de nebuni, dar i-au dat drumul fiindcă era cuminte şi nu făcea crize de isterie ca alţi bolnavi. Avea o fată ca vai de capul ei, de vreo patruzeci de ani. Nu, ea nu era bolnavă, dar era ipohondră. Mă aşteptau amîndouă la gară. Am coborît din tren şi le-am văzut. Tuşa purta o rochie vaporoasă cu imprimeuri kitschoase şi o pălărie de pai - da, avea o înclinaţie bolnăvicioasă faţă de lucrurile de prost gust - iar fiică-sa purta blugi şi un tricou normal. M-au îmbrăţişat. Prima dată tuşă-mea. Mamă, ce-i mai puţea gura! Avea dinţii stricaţi şi parcă nu se spăla niciodată. Acasă i-am dat cadoul, improvizat de mine - bineînţeles că părinţii nu s-au gîndit la asta cînd m-au pus pe tren. I-am luat o cutie extramare de bomboane cu ciocolată. S-a bucurat foarte tare. Fiindcă s-au culcat devreme, am putut ieşi în oraş. Cînd m-am întors, lumina era aprinsă. Era cam trei noaptea. Se auzea sirena salvării. Ce naiba, cine urlă? Ce?! Murise... tuşa. Of, chiar acum, aici, ce Dumnezeu, numa' mie mi se întîmplă toate porcăriile astea?!
Îmi părea rău. N-o iubisem, dar toată seara m-am gîndit la ea şi la ce drăguţ că m-a primit aşa de bine şi, punct. Am dat telefon la părinţi. Erau la o petrecere. Nu m-au întrebat nimic. Au zis doar că vin. Toată noaptea am stat de vorbă cu fiică-sa. Mi-a spus că tuşa n-a fost aşa dintotdeauna, dar că din cauza plecării unchiului s-a prostit, a înnebunit. Nu ştiu de ce ascultam toate astea şi, pe deasupra, mă şi interesau. Chiar îmi părea rău de tuşă. La înmormîntare a fost trist şi am plîns. Nu plîng des. Nu din orice.
Pe tren, la întoarcere, am intrat la vagonul restaurant şi mi-am comandat un suc. Am privit îngrozit cum un nene cu faţa arsă groaznic, chel şi obez, cu un ochi pansat şi celălalt sîngeriu, se aşază în faţa mea.
Nu, nu se poate, nu din nou. Aşa priză am la nenorociţi, pedepsiţi de soartă, bolnavi, fără control, non-control.
*
I-am dat înapoi caietul de română, şifonat, rupt, pătat de cerneală, cu coperţile decolorate. După criza de isterie a profesoarei, începuse să-l poarte cu el peste tot. Cred că făcea asta ca să-şi ţină aproape copilul neînţeles pe care lumea îl ostraciza, considerîndu-l handicapat doar fiindcă era special. Mi-a dat voie să iau acest copil în custodie. Ieri mi-a trimis pe mail, în attachment, cu diacritice şi, ştiu fără să mi-o spună, cu toată recunoştinţa lui, acest text pe care m-am oferit să-l scot la plimbare. Acolo, în caietul închis unde i se oprise destinul, se sufoca.