Tricoul şi structuralismul

Mi-am făcut un obicei din a studia tricourile oamenilor. Nu ştiu prin ce căi oculte ale lumii mele interioare am ajuns să cred că, într-o anumită măsură, aceşti algoritmi de bumbac ar putea să-mi spună ceva despre omul pe care-l decorează. Ideea mi-a venit pentru prima oară cînd am văzut, la fascinantul Hextatic Party ţinut la MNAC într-o sîmbătă seara, un tricou absolut revelator. Începuseră deja proiecţiile, başii mîngîiau urechile şi sunete ascuţite, aproape imperceptibile, alunecau pe dendritele mulţimii, animînd reţeaua translucidă a neuronilor înecaţi în endorfină. Nu prea mai erau şanse de a vedea altceva în jur, nici de a simţi vreun interes pentru exterior. Imaginile şi sunetele hextatice te rupeau de tot şi de toate. Dacă tricoul nu mi-ar fi blocat cîmpul vizual, cu siguranţă nu l-aş fi remarcat, mai ales că era destul de obişnuit: alb, cu un text albastru imprimat pe spate. Cum am reuşit să disting literele textului, nu ştiu. Dar, odată sesizate de retină, le-am simţit fix în cerebel, le-am asimilat în ganglioni şi ficatul mi-a dat un ghiont complice, destul cît să încep să rîd cu gura pînă la urechi. Tricoul mă dojenea încruntat şi se răstea la mine: "Structuralistă-i mă-ta!" M-am distrat mai ales pentru că mama nu-i structuralistă, ci mai degrabă existenţialistă.

Dar, trecînd peste această infimă eroare, mi-au venit pe loc o mie de idei, şi a doua zi scriam proiecte. Unul dintre ele mi se părea tare îndrăzneţ: se ia un tricou simplu, de bumbac, monocrom. Se lipeşte pe el, şi pe faţă şi pe spate, cîte un dreptunghi din material impermeabil, negru, gros. Pe acest dreptunghi se scrie în fiecare zi, cu tuş alb, Menu du Jour. Pe partea din faţă mîncărurile, pe cea din spate, băuturile. Sau viceversa, n-are importanţă. Preţurile să fie rezonabile şi mîncarea de calitate – asta era prioritatea mea cînd scriam meniul.

După experienţa de la Hextatic mi-am amintit că am cunoscut acum cîţiva ani la Sziget doi oameni care aveau istorii din astea mai ciudate cu tricouri. Primul, un armean destul de sărit, era în mare amor cu System of a Down şi venea la Sziget în fiecare vară cu cîte un tricou pe care erau versuri din ultimul lor single. Al doilea era un Brit hooligan, blocat în perioada optzecistă, cînd erau în vogă T-shirt-urile cu sloganuri. În fiecare zi apărea cu alt tricou, dar textul pe care-l afişa nu se schimba niciodată. Avea cel puţin zece bluze de culori diferite, cu acelaşi slogan: "Ladies and gentlemen, many T-shirts have been sold since World War I. And this is one of them."

Cînd mă gînesc că în America, tricoul a funcţionat multă vreme doar în armată, fiind purtat pe sub uniformă, simt un val de recunoştinţă faţă de cei care i-au schimbat rostul. Pentru că ei au adus nu numai diversitate, ci şi confort. Primii care l-au îmbrăcat în public fără să-l mai asezoneze cu alte haine au fost John Wayne, Marlon Brando şi James Dean. Acesta din urmă a şi consacrat T-shirt-ul ca obiect de îmbrăcăminte, datorită vestimentaţiei din filmul Rebel without a Cause. Şi iată, statisticile spun că astăzi ar exista în lume peste 1,5 miliarde de tricouri. Cu fotografii, imprimé-uri, broderii, cu sonerii şi texte. Pe ele poţi citi tot felul de lucruri: cuvinte scrise cu litere de-o şchioapă, articole de ziar pe două coloane, nume, fişe de identitate sau pur şi simplu idei pe care unii le-au considerat demne de comunicat.

Cred că tricoul a revoluţionat cu adevărat noţiunea de message board, fiind acceptat încă din anii '60 ca mijloc de reclamă şi de exprimare. Primul tricou care mi-a aprins un beculeţ a fost autoreferenţialul Tricou alb cu mîneci scurte, acest Ego sum qui sum al T-shirt-ului, care s-a perimat de cîţiva ani buni în favoarea altor trend-uri. Mi-a plăcut mult şi tricoul preferat al colegei mele de bancă din liceu - unul cu Culture of Bali. Arăta exotic dar decent. Următorul în top era unul dintre T-shirt-urile mele, foarte bine croit, uşor evazat, cu un slogan imprimat pe el: A book is new when you haven't read it yet. (Reclamă la un anticariat din New York). Şi, de curînd, am mai descoperit o bluză, pe care scrie mare SUM, ESSE, SUNT. Purtătorul era – uşor de ghicit - profesor de latină. În aceeaşi linie, un prieten care a terminat matematica şi-a inscripţionat un tricou cu nişte figuri din studiul lui preferat de geometrie neeuclidiană. Sora mea are alte preferinţe: îmbracă foarte des un tricou cu Einstein, iar cînd merge la baschet îl ia pe Kurt Cobain.

Vara asta am văzut milioane de tricouri: pastelate, inscripţionate, fosforescente, cu îngeri, fără îngeri, roşii, violete, roz, cu ornamente, cu etichete, spălăcite, hextatice, agresive. La fel ca proprietarii lor. Dar eu de trei zile port numai tricouri albe, simple, cu mîneci scurte. Şi habar nu am ce spune asta despre mine. În afară de faptul că nici mama mea şi nici ale celorlaţi nu sînt structuraliste. Dar pot deveni oricînd. Am nevoie doar de un marker.