Trompetă într-un parc, la Berlin

Aici în Berlin primăvara e tot mai verde şi mai crudă cu mine, as ieşi pe străzi, ca un teenager tembel şi boem, să stau la soare şi să nu fac nimic. Luni am vizitat-o pe Ileana, amica lui Gerhard, care stă la Käthe Kollwitz Platz, unul din locurile minunate din Prenzlauer Berg. Era pe la cinci, după ora de vară, şi soarele nu mai bătea decât într-un singur colţ al parcului acela mare. Era, probabil nu întâmplător, colţul cu nisip şi leagăne pentru copii. Dar nu doar o lădiţă cu nisip, ci o plajă, în toată regula. Şi toată lumea se adunase acolo: părinţi tineri, simpatici, "globalizaţi" (Ileana îmi spune ca acolo trăiesc la grămada francezi, români, turci, berlinezi băştinaşi...), toţi strânşi în colţul acela de parc, ca un colţ de staţiune, pe vremuri, când la mare încă era frumos când mergeai.

Tolăniţi pe statuia lui Käthe Kollwitz cântau trei ţigani români, eram sigur că nu puteau fi decât români, nu ştiu de ce. Jazz-ul lor vesel şi improvizat era absolut "jos pălăria" şi trompeta, aproape cubaneza, am auzit-o încă din capul străzii. Trompeta are ceva melancolic, întotdeauna când răsuna în oraş. "Ţii minte ecoul trompetei în penumbra înserării?" îmi suna a citat din Lermontov, care revine obsesiv în "Călătoria Diletanţilor", a lui Okudjava (cartea mea preferată).

Şi eu eram aici, pe Husemannstraße şi mai apoi în Kollwitzplatz, ca să trăiesc, în sfârşit, ceea ce doar citisem până acum şi mă obsedase multă vreme: trompetă, înserare. Trompeta era acompaniată de un acordeon, cântat şi el tot la fel de fermecător, lejer, voios, cu ureche bună şi plin de idei. Al treilea dintre magii ăştia măslinii şi vioi era probabil plictisit, ţinea într-o geantă un instrument, cred că tot de suflat, şi mai pe urmă a venit printre noi, urmat în şir indian (indian!) de ceilalţi doi, ca într-un clip care încă nu exista, cerând cu un pahar de plastic şi o privire care lumina, inconştient de normală, de sub faţa lui banală, bani... în colţul însorit al parcului.

Ileana, trăsnită cum e, i-a spus în româneşte:
- N-am bani, domn'le, lasă-mă-n pace! pe un ton certăreţ, dar vesel.
- Cum n-ai bani?
- Pai n-am, că dacă stau aici, ce-mi trebuie bani în parc?
- Da' de unde eşti?
- Din Bucureşti...
- Eu sunt din Buzău.
- Din Bucureşti! aaa, păi eu sunt din Ferentari! zice şi trompetistul, tu de unde din Bucureşti?
- Din Drumul Taberei, domn'le, zice Ileana imitându-l cum numai ea poate, cu o voce puţin pe nas şi cu ton de sictir de Bucureşti.

Muzica a amuţit, gurile sunt libere de muştiuc de trompetă, ne conversam preţ de vreo două minute. Ceilalţi ne privesc amuzaţi, poate chiar un pic geloşi. E altfel decât eram obişnuit: să fiu privit dispreţuitor pentru că vorbesc limba acelei ţări cu copii orfani şi prostituţie. Pentru că ăştia trei tipi, cam jegoşi, dar simpatici şi foarte politicoşi, ştiu să cânte, ce mai...

Totuşi, intrăm cu ţiganii noştri înainte, ca un alai deschis de o fanfară de lăutari, în Europa, transformată, pentru o clipă, într-o Cubă veselă, de Wenders. Şi mai intrăm şi cu O-Zone, şi cu "Alo, sunt eu Picasso" şi cu tot felul de ieftinătăţi şi prostioare atât de catastrofal de normale şi bine-dispunătoare şi... naiba să le ia de simpatice ce sunt, până la urmă! Parcă ar reveni vremurile Zarazei, la alt nivel, altcumva şi în esenţa la fel.

De ce naiba mă simţeam aşa bine, stând pe zidul ăla scund, din blocuri de granit pentru caldarâm şi trăncănind cu Ileana şi Oliver, în timp ce puştiul lor de doi ani, David, se juca la vreo 10 metri mai încolo, ca un pui de cuc pentru cinci minute, cu alt copil şi alţi părinţi, lăsat în grija spontană a lor, şi nimeni nu se stresa şi totul era normal?

Habar n-am, dar uite că asta mi se întâmplă în această primăvară absurd de tardivă parcă, şi cu atât mai frumoasă (frumuseţea trebuie să fie obligatoriu inutilă, zicea parcă Wilde), în Berlin.