***
Acesta e o poveste dintr-o toamnă care venise, aşa cum vine ea totdeauna, pe neaşteptate. Ne-am pomenit că e cincisprezece august, apoi întâi septembrie şi tot aşa toamna era tot mai frumoasă şi mai frumoasă!
"Doamna!" strigă o ţigăncuşe la poartă.
Mă duc.
"De la poştă vă anunţă că vin domnii din Italia".
"Bine, du-te".
Îi dau ceva şi pleacă. Suntem prin anii '80. Ne sunăm cu mandate poştale. Ne anunţăm prin curieri. Încep să mă gândesc iar la toate începuturile de toamnă, la timpul care trece. Mâinile încep să mă îmbrace. Pantofii, ciorapii, fusta, mă rotesc şi privesc din spate bluza, îmi încing cureaua şi, în oglindă, mi se pare că dintr-odată apare altcineva. Creşte acolo o altă fiinţa. Printre puţinele momente când mă plac. E frumos începutul de toamna. Vin vânătorii.
Ah, ce mai veste, poveste!
Acesta în care am fost eu, aparent, nu s-a întâmplat mare lucru. Dar ca în poveştile acelea pentru copii parcă am intrat în altă lume printr-o oglindă, printr-un perete, printr-o crăpătură de gard.
Şi în alt timp şi alt loc întâmplarea, desigur, s-a repetat. A, nu, nu aceeaşi povestea, ci e vorba de stare. Un real, mai bun decât orice real aşteptat. Am trecut prin el cu viteza luminii. O deschidere ca o uşa la o realitate prea - nu - ştiu - cum. Complexă? Uneori îmi mai amintesc doar muzica, un Eric Clapton, răsunând într-o camera veche, sau fraze ca: "se zice ca e homo", sau crâmpeie de conversaţie cum ar fi:"Când ai fost ultima oară la Viena? De curând" Conversaţie despre ceea ce ştiam dinainte că va răsuna în aer, cuvinte care parcă îmi curgeau mie din cap şi altuia din gură şi un fel de déjà vu. Apoi brusc uşa se închide. Parcă am trecut în camera alăturată, ori brusc a crescut un perete. Parcă a îngheţat ploaia între noi, eu m-am făcut mâine şi nu ne-am mai întâlnit pentru că celălalt s-a făcut ieri. Ah, America asta e totdeauna de vină cu ceva!
Dar să mă întorc. În toamna aceea am văzut pe lac iubirea a două lebede. Nişte călătoare ca şi noi către altundeva. Şi eu am trecut într-un dincolo, într-un-ştiu-unde.
Cum spunem, era o toamnă frumoasă, cum sunt toamnele la tară, cu nuci şi cu must, cu vânătoare şi cu tot felul de poveşti d-ale vânătorilor familiei mele. Era plăcut să ne adunăm unchi, veri, nepoţi mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Tot anul toţi aveau treburi. Toamna însă, îşi găseau prilej de a se vedea. Veneau cu toţii la noi, la ţară. Îi primeam cu bucurie la orice oră din zi şi din noapte.
E drept că eu eram mai mult la bucătărie la partea de preparare a vânatului. Ştiam de la o bunică reţete care făceau totul atât de gustos încât ai fi mâncat şi cu ochii. Acum era rândul meu şi parcă eram hangiţa din poveşti. Vedeam hrana şi vinul din mâna mea cum transforma lumina în vorbire şi ochii în scântei de sunete. Viaţa pulsa ca o sevă prin tot şi prin toate. Eu ştiam cum trebuie preparat fiecare; cât trebuie ţinut la fezandat, în pene sau în blană, cu vin roşu, enibahar şi rozmarin; cum trebuie preparate organele de la vânt (servite totdeauna vânătorului altădată pe loc, în pădure) fierte scăzut de două ori, cu o anume concentraţie de vin şi mirodenii; cât să stea fiecare la cuptor etc, etc. Ne povestea bunica despre viata lor. "Ce viaţă duceţi voi, nu e nimic! Vă tot duceţi la consiliile astea, la cursurile de alfabetizare, văleu, cu toţi proştii şi pierdeţi nopţile pe la şedinţe de partid. Cine a mai văzut să laşi pâinea în covată şi câinele încurcat în lanţ şi să pleci la şedinţele alea unde vă spun numai prostii cum că omul provine din gândac şi maimuţă, auzi tu! Of, of! Vai şi amar de voi! Fără duminici ca tot omul lăsat de Dumnezeu, fără bucurii, aşa trăiţi! Vai de tinereţea voastră!" îi căina pe părinţii noştri. "Ehei, altfel era pe vremea mea. Păi, să vedeţi voi distracţie toamnele. Toată curtea era plina de căpăţâni de iepuri, mâţele târau maţele în toate părţile, se băteau cânii pe ciozvârte până se plictiseau. Să fi văzut iarna cum se aduceau pe sănii mistreţii cei mari şi cum totdeauna chefurile se făceau cu taraful de lăutari". Bunicul nostru fusese agronom şi toamna "măsura" moşiile, bătea în lung şi în lat câmpurile, dar totdeauna cu puşca la picior. El şi ajutoarele lui se întorceau seara târziu, dacă nu cumva înnoptau în cortul vreunei ţigănci focoase, după cum vorbea lumea. Dacă plecau cu unchiul Ilie, ofiţer de carieră, cel venit din Basarabia după ce acolo se făcuseră colhozurile, se întorceau acasă totdeauna cu căruţa de ţigani cântând ca în Rusia de odinioară. "Eh!...ce ştiţi voi., erau chefuri pe vremuri, nu glumă!" Aşa e. Mă uit la pozele cu unchiul Ilie şi îl vad în uniformă ţanţos cu cizme lăcuite, nu prea înalt, dar tare mândru în faţa casei sale din Chişinău. "Şi cu femeile cum era, bunico, după atâta distracţie", întrebam noi dându-ne coate, eu şi sora mea iscoditoare. "Ei, cum să fie, ploua cu ele, că era iubăreţ bunică-tu ca toţi boierii de pe vremea aia. Da, eu îmi vedeam de treabă că doar era omu meu. Să vă povestesc. Într-o dimineaţă, când veneau dinspre orezărie numai ce aud că opresc trăsura la poartă şi Conu Alexe, cel de la moşia Snagovului fluieră şi strigă: Coană Smărăndiţo! Zi-i domnului Florescu să vină la poartă! Doarme, nu pot să-l trezesc", am zis eu. Au izbucnit în râs şi puşlamaua mea de bărbat a coborât din trasură. Să-ţi trăiască nevasta, domnu, inginer! I-au urat ei, să ţi-o ţină Dumnezeu! Vedeţi, eu am vrut să spun că nu-i acasă.". Ei, cu distracţiile lor cu tot, s-au dus de mult, nu mai sunt. Mie îmi plăceau însă şi distracţiile noastre mai mici, acum, la a treia generaţie, când se strângeau neamurile la noi. Îmi mai amintesc şi o altă poveste bună de-a bunicii. O dată, turnând în pahare, uitase cuptorul deschis şi o mâţă s-a şi iţit acolo. Biata mâţă, s-a copt de vie, alături de iepurele din care a vrut să se înfrupte! Argatul, probabil şi el ameţit, nu a văzut-o şi a pus capacul la sobă! Nu s-a auzit nici un miorlăit ca tarafu cânta de te asurzea, iar "doba bătea şi ea tare"."Phtiu!, ce mai puţea când am băgat noi de seamă şi am deschis cuptorul, puţea de te lua de nas!" Aşa povestea bunica. "Bunico, tu eşti ca Ion Creangă, zice sora-mea. E drept. Atunci când vorbeşte ea stau cu toţii cu gura căscată, uită de ei. "Ei, povesti, maică, da hai să mai facem şi treabă ca acuşica se face seara şi nu se cunoaşte nimic în urma noastră", concluziona ea totdeauna gospodăreşte.
Toamna îmi plăcea pentru că mă delectam în arta culinară. Făceam guguştiuci cu pere şi cu pepene galben, fazan cu alune şi nuci, aş fi vrut să fac şi raţă cu portocale după o reţetă portugheză, dar nu prea erau... portocale. Căutam frumosul în orice. Arta de a îmbina lucruri numai pentru a învinge plictiseala vieţii la ţară unde, dacă îţi pui mintea cu treburile, nu faci decât să-ţi produci hrana. Într-o cancelarie de şcoală, unde se vorbea mereu de cloşti şi dacă a fătat vaca, unde intelectul lâncezea în banal, în derizoriu, ce era să faci? Atunci când teoretizam deveneam plicticoasă, dacă tăceam păream suspectă. Aşa că începusem să mă joc de-a împăiatul pasărilor şi visam să fac tablouri din pene cum auzisem că făcea nu ştiu ce prinţesă. Le-au mâncat pe toate moliile. Teoretizam, zic. Aterizată, după grozavele repartiţii guvernamentale, într-un sat unde nimeni nu avea nevoie de abstracţii, capul îmi mergea de cele mai multe ori în gol ca o moară fără grăunţe. Moara măcina ce îi dădeam, nu? Plecam, astfel, pe nepusă masă şi eu cu musafirii noştri aduşi de un unchi lucrător la o ambasadă, cărora le obţinea permise pentru partide de vânătoare în România
De dragul spiritului masculin pe care credeam eu că îl posed alături de cel feminin, vedeţi bine că tocmai îl citeam, pe atunci, pe Jung. Spre disperarea tatălui meu, învăţător de modă veche, care voia să fi crescut "o doamnă", din mine, eu trăgeam cu puşca! Când eram copilă şi mă întreba ce vreau să fiu când voi fi mare, ce credeţi că răspundeam? Că mă fac haiduc! "Cum aşa? O fată nu poate să fie haiduc, cine a mai văzut?" spunea lumea "Atunci o să mă fac.. o să mă fac, căutam eu altceva,... mireasă!", răspundem eu spre hazul tuturor. Acum eram o femeie în toată firea, dar tot cu gărgăuni în cap. Plecam cu ei la vânătoare, nu aveau ce îmi face. Mă umpleam de ciulini şi mă zgâriam, eram uneori gonaci, încălţată cu cizme şi cu haine ponosite de culoarea câmpului şi a pădurii, alteori îmi dădeau o puşcă să stau la pândă. Când mergeam la raţe, ne ungeam toţi cu usturoi ca acolo în baltă să nu ne mănânce ţânţarii, o metoda tradiţională mai bună ca oricare. După o seară petrecută prin stufărişuri până ne prindea luna şi nu ne mai vedeam între noi, trebuia să renunţăm şi să culegeam dimineaţa recolta, ratele împuşcate la pasaj. Nu eram capabilă de cine ştie ce recorduri cu puşca. Spiritul meu practic afirmat era cam fără acoperire în practică. Dar era aşa un fel de stimulare a poftei de a învinge, chiar dacă protagoniştii aventurilor erau mai totdeauna alţii. Îmi învingeam frica şi chiar dezgustul motivând că e vorba de un sport. Văzându-mă plină de abnegaţie unchiul îmi făcuse cadou o puşcă mică, spaniolă, feminină spunea el, cu ţeava scurtă şi uşoară. Acu, trebuie să vă spun ca ţevile erau mereu prilej de dispută. Vânătorii de câte ori se întâlneau îşi măsurau ţevile! "Bereta mea are 75! Ba, Greener-ul meu are 79! Ei, vezi, ţi-am spus eu?" Şi îşi aduceau aminte tot felul de trăsnăi, vânătoreşti şi mai puţin vânătoreşti când beau ţuica dinainte de plecare. Cum a fost cea cu amicul care a cerut un tub de unguent american pentru potenţă şi l-a folosit tot o singură dată, de a stat cu dânsa apoi ca în ghips o săptămână şi nu au avut ce-i face nici doctorii! Ne-am tăvălit pe jos de râs, ne-au dat lacrimile, când a povestit tipul de la externe, un fel de nu-ştiu-ce-funcţie, care putea pleca pe afară.
Erau hotărâţi în seara aceea să meargă la pasaj şi m-au luat şi pe mine Pe drum s-au răzgândit să facă pândă la "ceva mai mare", iar la întoarcere să mă culeagă de pe mal. Poate vin între timp şi raţe. "Prieteni la vânătoare de sunete şi eu / Cea uitată de Dumnezeu într-o cuşcă cu gratii / Mi-au da o puşcă să stau / Pe malul curbat special / Ca pentru orice aşteptare". Călcam în străchini în viaţa reală, îngânam poezii în minte, care poezii nu îmi reuşeau defel. "Nu merge, nu exprim nimic", îmi ziceam. Tot aşteptam marea iluminare. Nu aveam nici o inspiraţie. Astea–s ca toate celelalte nişte prostii, căci esenţial este... dar ce este, oare, esenţial? Mă tot gândeam fără să găsesc nici un răspuns". În drum spre lac m-am oprit, aşa singură cum eram, sub un nuc în care se petrecea o minune. Trosneau nucile. Le auzeam în liniştea serii. Era un fenomen unic să auzi în linişte cum crapă nucile în cojile verzi, acolo sus, în pom deasupra ta. "Amintirea... încapsularea... auzi ce muzică are această decojire? Numai scânteile cele mai uşoare cântă aşa, numai desprinderile zilei de seară". Mă întrebam adesea: "Care o fi lumea din minte şi care cea de afară?"
Atunci am trăit prima oară cu o parte din mine care se numeşte rai. Auzeam o muzică interioară, corp nici nu ştiu dacă mai aveam. Linişte. Soarele nu mai era decât o amintire dintr-o altă viaţă. Cerul era gri. Simţeam o ninsoare gri care schimba culorile lucrurilor. Clipele chiar ele erau gri şi intrau şi se aşezau în lucruri. O stare de beatitudine mă cuprinsese, nu ştiu de ce, de unde venea. Aşteptam fâlfâitul de aripi al raţelor şi aterizarea lor uşoară pe luciul apei. Un măcănit de răţoi care îşi chema consoarta neştiind uneori cum o cheamă cu el în moarte. Mie nu îmi rămânea decât să trag. Nu ocheam eu din prima şi cu atât mai puţin la zbor. Aşteptam cuminte la luciul apei. Dar în seara aceea am avut o surpriză. Gândeam la starea unei poezii viitoare "Curgea din mine timpul şi se făcea ţărână / Un aluat îmi ieşise din creier / Şi se lăţea peste lume / Din apă urcau senine, linii albe / Fără dimensiuni ca un demon / Intram în lucruri, iar ele mă îmbiau cu spuma iubirii lor". Cacao, nu merge domnule... aiureli... aiureli... măăăă.... mă duc, plutesc.... ca într-un somn... lasă poezia... lasă totul îmi spune o voce interioară... ce este mai bună.... lumea din cap sau lumea de afară?
Şi, dintr-odată, pe lac a apărut cu zgomot mai întâi o lebădă. Mi s-a părut enormă. Veneau uneori în drumul lor spre sud şi poposeau câteva zile pe lacul nostru. Nu mai respiram. A venit în câteva secunde apoi şi el. Un el şi o ea. Lumina crepusculară le arăta albul sclipitor. El începu să facă cercuri în jurul ei. Făcea cercuri tot mai dese, parcă îi scria ceva, lăsa şi îşi ridica gâtul prelung, atingea apa care se resfira din cioc, încât ai fi zis că orna o comunicare cu semne de punctuaţie, apoi iar făcea cercuri concentrice tot mai aproape de ea după care brusc se îndepărta. Ea nu dădea semne că ar înţelege, sau poate semnele erau imperceptibile pentru mine. Doar atingea apa uşor tot cu gâtul şi aluneca mai departe. El îşi pierdea răbdarea. Ridica colţurile aripilor, lovea din nou apa cu pliscul, părea un balet al iubirii ce se desfăşura sub ochii mei. Ceva mai neliniştită, ea îşi mişca doar gâtul lung şi elegant uşor deasupra apei. În acest tablou eu nu eram decât privire. Mă durea umărul. Înţepenisem. Nu putem să ţintesc, dar nici să las arma jos, căci m-ar fi simţit. Au stat în raza mea multă vreme, aş fi putut ţinti şi aş fi avut un trofeu de toată frumuseţea, chiar dacă ilegal! Eh, făcea unchiu' ceva, nu asta era problema. Dar nu am putut. Cum să omori iubirea! Dansul era din ce în ce mai mult un dans de forţă, avem senzaţia că văd patinatori pe gheaţă. Ce stupid mi se pare totuşi să se compare natura cu arta, dar am mai auzit cum un câmp de maci e comparat cu un Van Gogh! Lebădoiul, lebăduşul (cum să-i zic?) a ridicat uşor colţul aripilor, a întins gâtul ca pregătind un sărut prelung. Atunci ea s-a scufundat în apă mai mult. Mi se părea ca îi aud geamătul de îngânare, apa făcea un zgomot pe care nu îl auzeam, ci doar îl vedeam. Împreunarea ceea pe apă, în apă, sub apă, deasupra apei a fost o simfonie în tempo grandiosso. Iar eu, cred că trecusem dincolo, în lume cealaltă, intrasem pe o uşă secretă şi mi-era frică cum că s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată... niciodată!
Scăpasem de mult puşca în noroi, pentru care aveau să mă certe bărbaţii familiei (aveam s-o curăţ de tot mâlul să nu ruginească ţeava!) Când perechea plecase într-un zbor egal ca un vis chiar se rupsese din mine un vis..... Pe umărul meu era mâna lui Renato. Cara....
În lumea de afară, departe auzeam cum ceilalţi vânători trăgeau continuu, ca la război. Am aflat mai târziu că îi luase un fel de nebunie de-aiurea şi ocheau tot ce le ieşea în cale: sticle goale, galeţi, darabane. Avea să aflu că de ciudă au găurit toate găleţile, cofele de la fântâni. A doua zi dimineaţa, la prima oră, toată lumea târgului cumpăra galeţi de la magazinul lui nea Gică!
"Câmpia răsuna răstit pe coardele văii / Pădurea îşi muştruluia piticii năuci." Mintea mea era tot aiurea. N-a mai venit nici o raţă în seara aceea, lebedele plecaseră, iar ai mei uitaseră cu totul de existenţa mea.
Acasă - stupoare! Unchiul îşi omorâse câinele de vânătoare. Era fratele lui Cipp al nostru. Îi scoseseră prima oară împreună pe câmp ca să se înveţe unu cu altul şi văzuseră ce nu mai văzuseră în viaţa lor vânătorii... o partida de sex... homosexualitatea animală! Al nostru, mai mare, mai bine hrănit l-a călărit de-a binelea pe cel de la Bucureşti Schelălăia cel mic şi se ghemuia sub autoritatea lui Cipp, deşi erau de o vârstă. Îşi demonstra acesta din urmă superioritatea? Îşi marcau relaţia? Cine să ştie. Stăpânul om nu a suportat. "Dă-l în mă-sa, ca nu e bun de nimic!" a zis şi l-a împuşcat. Zăcea acum în curte printre orătănii, iar Cipp îi dădea roată, îşi mirosea surprins fratele. Toată lumea era de acord că fusese o vânătoare ratată. În timp ce încă mai frec năucă la puşca spaniolă, să nu-i ruginească ţeava, Renato îmi şopteşte în secret: Augurii cara. Porneşte motorul maşinii.
Am revenit a doua zi la meandra aceea de nisip, la cotul unde se îmbina gârla cu balta unde şi unde aşteptasem. Am caut-o şi nu mai era. Dispăruse. Neant?/Dar era în mine caldă amintirea, doar ea - Lebăda." Ah, e ca şi cum m-ar durea inima, dar nu mă doare; e ca şi cum m-ar durea capul dar... De atunci nu mai fac poezii. Ce poezii? Care poezii?
***
Şi prietena mea, după ce mi-a povestit toate acestea s-a uitat la mine, a râs şi, legându-şi şireturile la pantofi, a zis: "Cred că mâine am să mă duc pe la Fierbinţi. Să ai tu grijă de Alfonso, te rog, să se trezească şi să se ducă la şcoală."