Când mama m-a sunat la 3 noaptea, am ştiut de ce. În ultimele lui zile am evitat să îl văd, să îi vorbesc, ştiam că o să citească pe faţa mea sfârşitul, ştiam că dacă o să văd disperare, dacă o să îmi ceară ajutorul, o să mă sparg în mii de cioburi de neputinţă. Nimic de făcut, doar de aşteptat. Clipa venise. Am ajuns acasă în zori. L-am văzut scos în covor pe casa scărilor, pus în sicriu, apoi l-au dus. Am dormit în camera mare, nopţile acelea. În fiecare noapte, la ora 3, mă trezea vocea lui, strigând: Ioana.
