În primul an, am folosit doar telefonul mobil. Am primit un aparat foto abia mai târziu, după care nu prea am mai reușit să folosesc telefonul. Uneori redescopăr cu nostalgie imaginile realizate cu ajutorul lui. Nu știu cât contează mijloacele tehnice, nici nu sunt pasionată de ele absolut defel. Mă interesează atmosfera, eventual "sufletul" din imagini, ceea ce este în ele pentru mine, în primul rând, și, poate, cu puțin noroc, și pentru alții. Măcar pentru încă o persoană. De altfel, poate este suficientă realizare atunci când catharsis-ul personal atinge și un alt suflet.
Îmi plac contrastele și umbrele puternice, abstractizarea, culorile uneori exagerate sau, mai recent, chiar trecerea imaginilor la negativ. Sper că peste câțiva ani voi avea mai multă pricepere tehnică și artistică, însă deocamdată mă consider amatoare în ale fotografiei. Aș vrea să surprind formele simple, texturile, materia, esențialul. Iubesc să înregistrez locuri și lucruri, să editez imaginile captate, să le regăsesc amintindu-mi prilejul cu care le-am primit în mine sau ce melodie aveam în minte în momentul respectiv. De aceea, unele poartă ca titlu versuri din cântece. Este adevărat, în general prefer să nu le denumesc.
Nu am subiecte deosebite. Nu călătoresc în locuri superbe. Momentan locuiesc în "câmpie perpetuă", așa cum numesc eu județul Timiș. Am descoperit însă că se pot găsi subiecte bune pentru fotografie și aici, cu toate că mi-aș dori să văd dealuri și munți mai des.
Fotografiez copaci, bălți, umbre, nori, păsări, clădiri vechi. Aceleași de zeci și zeci de ori. Câteodată nu le recunosc, par mereu altele și altele. Fac fotografii pe grabă de multe ori, din mașina în mers, de pe fereastră sau în plimbările prin natură cu fetița mea de un an. Nu am mult timp la dispoziție ca să caut unghiuri potrivite sau să aștept lumina pe care aș dori-o, dar nici nu pot renunța să le fac. Port aparatul după mine mereu. Admit că este o obsesie. Dar nu una care pârjolește totul în urma ei, ci una care hrănește. Pe mine mă hrănește.
Iar de când cu pandemia, parcă și mai mult a crescut nevoia de a crea ceva vizual. A devenit de neoprit. Timpul s-a scurtat și mai tare. (De fapt, el mereu a fost scurt.) Am scotocit mult prin imaginile mai vechi, am găsit în ele noi înțelesuri. Am făcut altele noi.
Am adunat la un loc multe imagini captate de pe geam și prin geam. Marea majoritate - în anii de grație 2020 și 2021. Pe ele se văd uneori urmele de praf, stropii de ploaie, degetele fiicei mele pe care o ridic în brațe să vadă mai bine luna... Din cauza unui defect, unul dintre geamuri nu se deschide bine și, ca să nu pierd momentul, fac fotografii prin sticlă. Mai mult sau mai puțin voit, asta ajută pentru a sublinia ideea de izolare, provenită fie din starea de carantină, fie de la firea mea introvertită sau pur și simplu din încercarea de a găsi frumosul în ceea ce am la îndemână. Spectacolul cerului este unul miraculos, fie și privit astfel. Norii, luna, apusul, răsăritul - le fotografiez aproape zilnic, e un gest fără de care nu pot fi. Sau blocurile uriașe din apropiere, care arată uneori ca niște fantome sau ca niște coșuri fumegânde. Fiecare zi aduce ceva nou, chiar dacă priveliștea de pe fereastră este, teoretic, aceeași.
Alteori întorc camera spre mine. Autoportretele le las incomplete, neclare sau în mișcare. În acest fel simt că se pierd detaliile și este captată mai bine starea interioară.
