22.04.2021
Sunt 4 ani de când. Aş zice "de când fac fotografie", dar parcă nu am curajul să afirm că tocmai fotografie este ceea ce fac eu. Sper să fie. Sper şi să nu fie. Adevărul este că mereu m-am imaginat reluând pictura (pasiune veche) sau aprofundând grafica, nicidecum nu cu o cameră foto în mână.

În primul an, am folosit doar telefonul mobil. Am primit un aparat foto abia mai târziu, după care nu prea am mai reuşit să folosesc telefonul. Uneori redescopăr cu nostalgie imaginile realizate cu ajutorul lui. Nu ştiu cât contează mijloacele tehnice, nici nu sunt pasionată de ele absolut defel. Mă interesează atmosfera, eventual "sufletul" din imagini, ceea ce este în ele pentru mine, în primul rând, şi, poate, cu puţin noroc, şi pentru alţii. Măcar pentru încă o persoană. De altfel, poate este suficientă realizare atunci când catharsis-ul personal atinge şi un alt suflet.




Îmi plac contrastele şi umbrele puternice, abstractizarea, culorile uneori exagerate sau, mai recent, chiar trecerea imaginilor la negativ. Sper că peste câţiva ani voi avea mai multă pricepere tehnică şi artistică, însă deocamdată mă consider amatoare în ale fotografiei. Aş vrea să surprind formele simple, texturile, materia, esenţialul. Iubesc să înregistrez locuri şi lucruri, să editez imaginile captate, să le regăsesc amintindu-mi prilejul cu care le-am primit în mine sau ce melodie aveam în minte în momentul respectiv. De aceea, unele poartă ca titlu versuri din cântece. Este adevărat, în general prefer să nu le denumesc.

Nu am subiecte deosebite. Nu călătoresc în locuri superbe. Momentan locuiesc în "câmpie perpetuă", aşa cum numesc eu judeţul Timiş. Am descoperit însă că se pot găsi subiecte bune pentru fotografie şi aici, cu toate că mi-aş dori să văd dealuri şi munţi mai des.










Fotografiez copaci, bălţi, umbre, nori, păsări, clădiri vechi. Aceleaşi de zeci şi zeci de ori. Câteodată nu le recunosc, par mereu altele şi altele. Fac fotografii pe grabă de multe ori, din maşina în mers, de pe fereastră sau în plimbările prin natură cu fetiţa mea de 1 an. Nu am mult timp la dispoziţie ca să caut unghiuri potrivite sau să aştept lumina pe care aş dori-o, dar nici nu pot renunţa să le fac. Port aparatul după mine mereu. Admit că este o obsesie. Dar nu una care pârjoleşte totul în urma ei, ci una care hrăneşte. Pe mine mă hrăneşte.

Iar de când cu pandemia, parcă şi mai mult a crescut nevoia de a crea ceva vizual. A devenit de neoprit. Timpul s-a scurtat şi mai tare. (De fapt, el mereu a fost scurt.) Am scotocit mult prin imaginile mai vechi, am găsit în ele noi înţelesuri. Am făcut altele noi.

Am adunat la un loc multe imagini captate de pe geam şi prin geam. Marea majoritate - în anii de graţie 2020 şi 2021. Pe ele se văd uneori urmele de praf, stropii de ploaie, degetele fiicei mele pe care o ridic în braţe să vadă mai bine luna... Din cauza unui defect, unul dintre geamuri nu se deschide bine şi, ca să nu pierd momentul, fac fotografii prin sticlă. Mai mult sau mai puţin voit, asta ajută pentru a sublinia ideea de izolare, provenită fie din starea de carantină, fie de la firea mea introvertită sau pur şi simplu din încercarea de a găsi frumosul în ceea ce am la îndemână. Spectacolul cerului este unul miraculos, fie şi privit astfel. Norii, luna, apusul, răsăritul - le fotografiez aproape zilnic, e un gest fără de care nu pot fi. Sau blocurile uriaşe din apropiere, care arată uneori ca nişte fantome sau ca nişte coşuri fumegânde. Fiecare zi aduce ceva nou, chiar dacă priveliştea de pe fereastră este, teoretic, aceeaşi.












Alteori întorc camera spre mine. Autoportretele le las incomplete, neclare sau în mişcare. În acest fel simt că se pierd detaliile şi este captată mai bine starea interioară.



0 comentarii

Publicitate

Sus