Parcurg oraşul. El devine locul meu "de joacă", de căutare, de explorare. Probabil prin prisma formării profesionale de arhitect, dar şi ca locuitor urban, oraşul constituie mediul pe care îl studiez cu precădere. Înzestrez trecătorii, pietonii necunoscuţi cu calităţi şi talent de actori ai scenei cotidiene. Oraşul suprapune nenumărate straturi, fizice, temporale, emoţionale, vizibile sau discrete, latente, fiind un sistem complex a cărui descifrare necesită efort şi chei de citire multiple, adaptate şi adaptabile prin prisma viziunii şi disponibilităţii creative a observatorului fotograf.
La prima vedere, putem spune că mediul urban înseamnă şi presupune prezenţa unor elemente palpabile: străzi, pieţe, parcuri, clădiri, oameni, maşini, sunete, agitaţia şi rutina cotidiană. Acestea îi determină o evoluţie atât pe verticală şi pe orizontală, dar şi în timp şi mai mult, în conştiinţa oamenilor, suprapunând timpul lung al istoriei oraşului cu timpii scurţi ai trecerii efemere ai fiecăruia dintre noi, filtrate prin prisma emoţiei, a trăirilor şi experienţelor. Conştientizarea acestor dimensiuni concomitente poate crea senzaţia de cuprindere dificilă, fotografia dovedind capacitatea de a le aduce la un numitor comun şi de a le concentra în vârful declanşatorului, aceasta fiind poate una dintre însuşirile sale "magice". Cred, însă, că ceea ce este mai important, este tocmai ceea ce nu se vede. Ceea ce trebuie aflat se arată fiecăruia dintre noi, atunci când avem curiozitate şi dorinţa de a căuta, atunci când devenim capabili să reperăm şi să înţelegem semnele, când reuşim să îndepărtăm un strat superficial ce acoperă "corola de minuni".
Inspiraţia depinde de capacitatea de conectare cu vibraţia locurilor la care încerc să mă "acordez" în plan sensibil. Interesul meu este îndreptat către surprinderea şi aflarea poveştilor desprinse prin trecerea efemeră în cadrul spaţiului cotidian al oraşului, necunoscuţii împărtăşindu-mi o fracţiune de secundă, suficient cât să pot desena poveşti vizuale. Unele dintre motivele / temele mele fotografice sunt reprezentate de transpunerea vizuală a contemplării locurilor şi oamenilor, sub incidenta razelor luminii şi contrastului, a geometriilor ascunse, dar riguroase. Obişnuim cu prea mare uşurinţă să trecem nepăsători pe lângă atât de multe momente poetice, pe lângă necunoscuţii pe care-i percepem de cele mai multe ori ca fiind simpli trecători sau pur şi simplu străini. Omul este însă creator de urme, spontan şi expresiv în gesturi şi prezenţă. Omul ca prezenţă singulară, omul în comunitate, omul locurilor pierdute, omul cu grijile şi zâmbetul de zi cu zi, omul ca siluetă dinamică sau ca lipsă decisivă poate fi subiectul unor cadre memorabile.
În fotografia urbană, de stradă, subiectul se află concomitent de ambele părţi ale obiectivului, prin prisma fotografului-observator şi prin realitatea exterioară, interpretată artistic. Sunt momente în care fotografia te descrie şi altele în care te dedici integral subiectului, uitând să mai respiri. Acest balans între cele două limite, între tine şi subiect este în măsură să definească un demers vizual care poate fi capabil să comunice. Impulsul de a fotografia este determinat de emoţie. Atunci încerc să fiu receptiv prin toţi porii. Este o stare la care se ajunge în timp, prin căutare. Emoţia este aceea care declanşează mecanismul fotografierii. Încerc să închid gândurile raţionale şi să stau mai mult în registrul sensibil, emotiv, al intuiţiei.
Să fiu unde trebuie, făcând ceea ce trebuie, atunci când trebuie, deşi nu am nici cea mai mică idee dinainte unde pot găsi un subiect relevant şi ce am de făcut atunci când îl aflu, reprezintă provocarea căutărilor zilnice. Doar fotografiind pot afla răspunsuri, nevoia de a explora şi de a confirma impulsurile instinctului sunt cele care trezesc cuantic straturi cotidiene până atunci latente, invizibile. Spaţiul, lumina, o secvenţă de timp, emoţia, toate aduc împreună, în acelaşi plan, observatorul şi subiectul. Vibraţia îi acordează pe aceeaşi lungime de undă, "momentul de graţie" al aflării armoniei perfecte este confirmat prin declanşarea decisivă, irepetabilă. Un cadru este "desăvârşit" atunci când exprimă o formă de echilibru şi armonie, când nimic nu poate fi adăugat sau eliminat. Emoţia naşte emoţie, mai departe, prin ochiul privitorului. Utilizarea echilibrată, armonioasă şi relevantă a elementelor care compun Codul fotografiei: Spaţiu / Lumină / Timp / Emoţie, necesită un antrenament permanent, fiecare declanşare eliberează calea spre următoarea.
Fotograful ar trebui să fie în primul rând un observator sensibil. Să nu "deranjeze" lumea dimprejurul său. Să respecte subiectul, aşa cum îşi respectă fotografia sau pe sine însuşi, să-i respecte pe ceilalţi fotografi. Să ştie când să declanşeze şi când să renunţe, în egală măsură, să nu supună subiectul, ci să dialogheze firesc. Să nu înceteze să se minuneze, să fie curios peste măsură şi să se poată transforma pozitiv, atunci când are aparatul în mână. Să uite de sine şi de propriile nevoi, în căutarea subiectului şi declanşării perfecte. Chiar să poată deveni invizibil. Să arate ceea ce nu se vede, să-i ajute pe ceilalţi să vadă ceea ce nu au răgaz sau posibilitatea să o facă.
A fotografia astfel, în mod conştient, conectat, prezent, atent, cu simţurile ascuţite, fără a judeca, aducând la iveală straturi până atunci invizibile, a dărui aceste aflări, toate acestea aduc cu sine posibilitatea trezirii concomitente a "copilului", dar şi "eroului interior". Mai mult decât pentru a obţine imagini, fotografia poate fi un mijloc sensibil şi inspiraţional pentru o evoluţie interioară profundă.
(Vlad Eftenie)
www.vladeftenie.ro