În anul 1977 eram student în anul V la Institutul de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti. Era anul cutremurului care zguduise ţara şi afectase puternic Bucureştiul. Îmi aduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. În seară cutremurului mă aflăm în dojo-ul de karate din cadrul complexului sportiv Ştrandul Tineretului. Tocmai terminasem antrenamentul şi stând în seiza (poziţie de meditaţie) ne căutăm pacea şi liniştea interioară, când am fost readuşi la realitate de un zgomot cum nu mai auzisem până atunci. Am ieşit din dojo pe terasa aferentă acestuia, în urma noastră prăbuşindu-se frontonul sălii de antrenament.
Am plecat împreună cu un prieten înspre casă (stăteam cu părinţii în Vatra Luminoasă) şi pe drum am văzut ruinele blocului de la Lizeanu. Acasă mi-am găsit părinţii sănătoşi şi am pornit imediat spre centrul Bucureştiului unde pe strada Domniţa Anastasia, la nr.7, în incinta Muzeului Gheorghe Tăttărescu tatăl meu, pictorul George Ştefănescu, avea atelierul de creaţie. Pe drum am început să înţeleg dimensiunea reală a dezastrului din acea noapte.
Când am ajuns pe strada Brezoianu am văzut blocul din colţul străzii transformat în praf şi pulbere. Sărind peste cărămizi, ţigle, resturi de construcţie am intrat în gangul de la muzeu unde m-a întâmpinat o altă imagine a distrugerii. Peretele exterior de la nivele superioare ale blocului care marginea curtea interioară a muzeului se prăbuşise peste aripa din stânga a cerdacului muzeului şi o distrusese complet.
În acea noapte şi în ziua următoare când am străbătut din zorii zilei Bucureştiul de la un capăt la altul cu bunul meu prieten fotograful Dinu Lazăr am realizat că oraşul fusese afectat de un cataclism nemaivăzut până atunci de generaţia noastră.
Zilele următoare veştile legate de cutremur şi urmările lui ne-au ţinut în tensiune şi păreau să nu se mai sfârşească.
În seara zilei de 21 martie 1977 am primit ştirea care avea să mă tulbure extrem de mult. Profesorul meu, arhitectul Sandu Miclescu, m-a anunţat că a doua zi începeau lucrările de demolare a sediului Uniunii Artiştilor Plastici de pe stradă Sevestapol, sediu care se afla în Casa Arhitect Grigore Cerchez şi că trebuie să îi facem releveul.
De ce se demola şi de ce atâta grabă? Nimeni nu ştia, dar circula un zvon că construcţia ar fi fost afectată de cutremur şi punea în pericol siguranţa celor care s-ar fi aflat în ea şi a trecătorilor. Dar a doua zi am putut vedea că singurul lucru afectat era zidul exterior al curţii, care din cauza tramvaiului care trecea de mulţi ani pe strada Sevastopol, prezenta crăpături vizibile. Graba era ca urmare a faptului că acum era momentul propice în care cât mai multe monumente de arhitectură puteau fi făcute să dispară fără a întâmpina rezistenţă din partea nimănui.
Copil fiind, fusesem deseori cu tatăl meu la sediul Uniunii, fie la birouri pentru o problemă pe care trebuia tata să o rezolve, fie invitaţi cu familia la evenimente organizate în superba sală de festivităţi a acestei bijuterii de arhitectură românească. În mintea mea reapăreau imaginile unei case de basm, cu o arhitectură de vis, învăluită de mister şi în care se aduna elita artiştilor plastici. Imagini disparate cu frumosul şemineu, cu statuile care ornau pereţii, detalii de lambriuri sau de scări şi balustrade, uşor voalate, în penumbră, cu personaje învăluite în ceaţa timpului îmi reveneau în memorie.
A doua zi m-am întâlnit în faţa sediului UAP cu doi colegi de facultate, Ileana Murgescu şi Mihai Opreanu, şi am început să facem releveul. Deja echipe de muncitori de la Fondul Plastic, coordonaţi de funcţionari ai Uniunii şi cu ajutorul câtorva artişti plastici începuseră să demonteze elementele decorative de pe faţadă şi balcoane.
Casa din amintirile copilăriei mele era scăldată într-o lumină de martie puternică, brutală iar ochii mei nu mai erau cei ai copilului de odinioară care dorea să devină pictor precum tatăl său, ci ochii unui tânăr arhitect în devenire, evident puternic marcat de evenimentele la care era martor.
Sub o mare tensiune înregistrăm imagini, mergând prin casa făcută de Grigore Cerchez pentru el şi familie. Nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării, arhitectul îşi proiectase şi construise probabil casa visurilor lui. Fiecare spaţiu fusese gândit până în cel mai mic detaliu, lambriurile şi tapetele, scările şi balustradele, uşile la care până şi clanţele purtau amprenta arhitectului, tavanele, bolţile, arcadele decorate, superbul şemineu din amintirile mele şi frumoasele personaje pe care se rezemau grinzile.
Era o lecţie de arhitectură şi de amenajare interioară pe care nu am uitat-o niciodată. Totul era amplificat de faptul că pe măsură ce descopeream, înţelegeam şi mă bucurăm de frumuseţea spaţiilor, a rezolvărilor de detaliu, toate acestea dispăreau sub ochii mei.
În două zile, pe 22 şi 23 martie 1977, frumoasa casă a arhitectului Grigore Cerchez a fost întâi despuiată de partea de decoraţie interioară şi exterioară, ca apoi să dispară pentru totdeauna din peisajul Bucureştiului.
Pe măsură ce noi desenam, măsuram, cotam planurile, elementele decorative de piatră, plafoanele decorate, lambriurile decorative, statuile, balustradele, scările, uşile, etc. erau demontate şi transportate în camioane care plecau cu o destinaţie puţin cunoscută de noi, studenţii arhitecţi. Ceea ce auzisem era că pe terenul Combinatului Fondului Plastic a fost găsit un amplasament pentru casă şi că pe baza releveului nostru, cu elementele decorative care se demontau, se numerotau, se listau şi se transportau în depozitele Combinatului, casa va fi reconstruită în curând. Ce s-a întâmplat de fapt cu elementele decorative, cu şemineul, cu parapeţii sculptaţi de piatră, cu sculpturile interioare, cu lambriurile, parchetul, uşile, treptele de marmură, ce s-a întâmplat cu releveul nostru nu pot să vă spun.
În acea perioada eram fotograf pasionat şi nu mergeam nicăieri fără iubitul meu Rolleiflex şi noul Canon FTBQL de care eram foarte mândru.
Sub tensiunea momentului am apucat totuşi să fac câteva fotografii care s-au păstrat în arhiva mea personală ca singurii martori ai dispariţiei pentru totdeauna a unei mari lecţii de arhitectură românească autentică, a Casei Arhitect Grigore Cerchez.
Vă invit să le parcurgem împreună în cele ce urmează:
(Radu Ştefănescu - 23 martie 2021, Lüdinghausen - North Rhine-Westphalia)