 Roald Dahl, The Witches, Puffin Books, New York, 1983.
 Roald Dahl, Vrăjitoarele, Traducere de Eugenia Popescu-Cancea, Editura RAO pentru copii, Bucureşti, 2003.
Fiu al unor imigranţi norvegieni, Roald Dahl s-a născut în 1916 în Ţara Galilor, fiind marcat, ca mulţi alţi autori de cărţi pentru copii contemporani cu el, de violenţa războiului. Este autorul cunoscutelor volume Gremlinii, Matilda, UBP - Uriaşul Bun şi Prietenos, şi, nu în ultimul rînd, Vrăjitoarele, pentru care a cîştigat două premii prestigioase: New York Times Book of the Year şi Whitbread Award.
Vrăjitoarele este una dintre cărţile care mi-a marcat adolescenţa. Cînd am aflat de existenţa ei, aveam 15 ani şi eram la mare, în 2 mai, unde stăteam în gazdă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, într-o dimineaţă, încercînd să recuperez cartea pe care o citeam şi pe care tocmai o scăpasem după pat, am scos în locul ei un volum nou-nouţ, uitat acolo cine ştie de cît timp: The Witches, editat de Puffin Books. Am început să-l citesc şi nu l-am mai lăsat din mînă.
Acest roman pentru copii atrage încă de la prima frază: "În basme, vrăjitoarele poartă întotdeauna pălării negre ridicole, pelerine negre, şi zboară pe mături. Dar acesta nu este un basm. Este o poveste despre VRĂJITOARE ADEVĂRATE." Vrăjitoarele lui Dahl seamănă extrem de bine cu doamnele cumsecade, poartă haine obişnuite, au zîmbete amabile, locuiesc în case normale şi au slujbe normale. Lucrul pe care îl urăsc cel mai mult, cu cea mai neagră ură posibilă, sînt copiii. Nevoia lor supremă este să distrugă cel puţin unul pe săptămînă. Nu sînt prinse niciodată, pentru că "au magie în degete şi sînge diavolesc".
Tehnicile narative permit poveştii lui Dahl să atingă un nivel înalt al verosimilului. La aceasta contribuie şi faptul că personajul principal - un puşti rămas fără părinţi şi crescut de bunică - este în acelaşi timp şi narator. Personajul negativ din Vrăjitoarele este unul colectiv, iar cele pozitive sînt nuanţate, spre deosebire de dualitatea abruptă din basm, de unde se revendică elementele fantastice ale acestui roman. Singurul lucru esenţializat din cartea lui Dahl este răul, iar schema urmărită este, în mod evident, opoziţia dintre conştient şi visceral. Binele este întruchipat de bunica naratorului - spus grosso modo întruchipat, deoarece acest personaj are mai mult rolul de grup de suport: ea îl creşte pe copil după moartea părinţilor, şi tot ea este cea care îl iniţiază în recunoaşterea şi evitarea unei vrăjitoare ADEVĂRATE. Nu lipseşte umorul negru din această iniţiere: bunica îl sfătuieşte să facă baie cît mai rar, pentru că vrăjitoarele - ca şi cele din basme - au un simţ olfactiv extrem de fin, iar stratul de murdărie poate împiedica detectarea potenţialelor victime. Ele identifică copiii după mirosul natural al acestora - pe care îl consideră, de altfel, dezgustător -, sînt complet lipsite de podoabă capilară, nu au degete la picioare, au saliva albastră, pupilele îşi schimbă constant culoarea, fosele nazale sînt uşor mai dezvoltate decît ale oamenilor obişnuiţi şi nu au unghii la degetele de la mîini. Dar cel mai înspăimîntător lucru este faptul că toate acestea sînt ascunse sub aparenţa normalităţii - poartă peruci, măşti şi mănuşi pentru a ascunde însemnele care le-ar face uşor de recunoscut.
Povestea se apropie de horror şi suspense cînd personajul narator nimereşte, la hotelul unde îşi petrecea vacanţa împreună cu omniprezenta bunică, în mijlocul întîlnirii anuale a vrăjitoarelor, protejate de alibiul unei societăţi-fantomă înfiinţată de ele: Societatea Regală pentru Prevenirea (sic!) Actelor de Cruzime împotriva Copiilor. Nu îl deranjează să rămînă captiv cu două sute de doamne adorabile în sală, dar cînd acestea îşi scot perucile, mănuşile, şi... - într-un final la care se ajunge în urma unei gradaţii demne de Hitchcock - măştile, imaginea este una terifiantă.
Lucrurile nu se opresc aici: urmează o tiradă împotriva copiilor, o trecere în revistă a celor ucişi, un brainstorming pe tema celor mai eficiente modalităţi de a-i atrage pentru a-i extermina ulterior. Clasicele oferte de bomboane din partea străinilor au funcţionat dintotdeauna. Iar lichidul magic pe care vrăjitoarele au misiunea să-l pună în dulciurile cu care îi ademenesc pe copii are scopul de a-i transforma pe toţi în şoareci. În punctul culminant al întîlnirii vrăjitoarelor, băiatul este, inevitabil, descoperit şi transformat în şoarece.
Din acest moment, povestea lui Dahl se pliază pe tiparele basmului: băiatul şi bunica sa elimină răul prin propriile sale arme, turnîndu-le vrăjitoarelor lichidul magic în mîncare. Întregul staff al hotelului este îngrozit de apariţia simultană a două sute de şoareci în sala de mese, dar binele triumfă prin acest compromis... Bunica se întoarce cu nepotul-şoarece în Norvegia natală, plănuind să distrugă vrăjitoarele din toată lumea. Pentru asta au la dispoziţie cei nouă ani care i-au mai rămas de trăit atît bunicii, cît şi personajului metamorfozat - căci persoanele-şoareci nu pot trăi mai mult.
Finalul poveştii se încadrează astfel în acel "au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi", compensînd fluxul agresiv al întîmplărilor ce-l precedă. Cu toate acestea, este un final andersenian, nordic, impregnat de tristeţea unei priviri mature asupra relativismului existenţei. Privit dintr-o perspectivă literar-antropologică, finalul acestei cărţi care vorbeşte despre planuri diabolice de a distruge rasa umană "încă din faşă" impune ideea unui genocid: eliminarea totală a unei rase nonumane, dar antropomorfe, care periclitează existenţa celei dintîi.
Într-adevăr, Vrăjitoarele este una dintre cele mai violente cărţi din istoria literaturii pentru copii, o revizitare a basmelor care tratează partea întunecată a miraculosului. Ea rămîne totuşi, prin stilul inconfundabil al lui Dahl, un reper de neocolit pentru orice iubitor al literaturii de calitate, fie el copil sau adult.