Legăturile contagioase

pentru K.

Mergeam cu căştile în urechi spre staţia de troleu, era aproximativ ora şaptesprezece şi oamenii de pe stradă mi s-au părut, în acea zi, deosebit de urîţi. Mai ales cei care vindeau tot felul de lucruri nefolositoare, de la bujii sau dispozitive de piratat HBO la tablouri pictate de ei înşişi fără talent, dar cu îndîrjire, mi-au dereglat sensibil ritmul interior. Ajunsă în faţa casei de bilete, m-am concentrat asupra peisajului anost. Nimic nou: prin aer zburda acelaşi tandem de noxe multicolore şi vrăbii aducătoare de ghinion, aceleaşi cabluri negre traversau coroanele copacilor chinuiţi, nici măcar asfaltul din staţie nu se îmbogăţise cu vreo nouă crăpătură. Suportam, aşadar, cadrul banal în care aşteptam zilnic cuşca mobilă cu antene. Mă resemnasem din nou la ideea că voi fi blocată o vreme în stocul de paiaţe spălăcite, încărcate de paporniţe ce reverberau dintre rochii înflorate. Ultimul lucru la care mă aşteptam în acest context nefavorabil reveriilor era să-mi răsară în faţa ochilor imaginea celor doi.

Erau un el şi o ea, pe la vreo douăzeci – douăzeci şi cinci de ani. Aveau amîndoi părul negru. Al lui era tuns scurt, al ei îi ajungea pînă în dreptul taliei. Ceva m-a intrigat de cînd i-am văzut, deşi erau îmbrăcaţi modest şi nu erau excesiv de atrăgători. Nici măcar părul nu-l aveau deosebit de negru. Şi totuşi, ceva plutea în aerul din jurul lor - chiar dacă iniţial nu detectasem în el decît omniprezentele noxe. Am început, cu riscul de a le atrage atenţia, să-i urmăresc intens şi îndeaproape.

Şi s-a dovedit că nu degeaba îmi stîrniseră interesul: brusc, fără nici un semnal prealabil, tînărul extrase din părul fetei, parţial strîns, o agrafă imensă, cu dinţii asemănători unui pieptene. Era acel gen de instrument compus din două părţi care închid părul la mijloc, asemeni cochiliei unei midii, ce protejează carnea moale a animalului. Acest tip de accesorii era la modă acum zece ani, dar se poartă şi azi în varii forme, mărimi şi culori. Unele sînt chiar simpatice. Însă agrafa fetei, observată de la distanţă în lumina unui soare extraveral, mi-a provocat o senzaţie mai mult decît ciudată, metalică şi mai străină felului meu de-a simţi decît i-ar fi Romanul adolescentului miop unui papuaş din Noua Guinee. Părea un organ genital feminin întors, privit prin negativul unui film fotografic psihopat. Băiatul o desfăcu ferm, şi, cu o expresie atît de preocupată cum numai la matematicienii obsedaţi de o ecuaţie dificilă mai poţi vedea, începu, tacticos, să descurce cu ajutorul ei părul de abanos al iubitei sale. Lung, negru şi, dintr-o dată, strălucitor, părul se revărsă ameţitor de viu în jurul celor doi, dansînd un veritabil capoeira cu dinţii siniştri care încercau să-l ordoneze. Lupta era dură, mişcările buclelor ce încolăceau colţii rînjiţi frizau teatralul, iar cei doi nu înţelegeau nimic din ce făceau acolo, în staţia meschină de troleu. Absolut nimic.

Imaginea mi s-a părut crudă şi adîncă. Pentru băiat, pieptănatul acela ritmic şi dinţii agrafei păreau cel mai firesc lucru din lume. Iar ea, fata - stătea. Cuminte, docilă, ascultîndu-l cu un zîmbet crispat şi cu privirea opacă. Deja devenise evident că nici unul nu simţea insolitul, irealul, adevărul din gestul lor. În marea aceea de cartierişti prost îmbrăcaţi care vindeau inutilităţi întinse pe cuverturi pătate cu ulei de motor şi petrol, cei doi tineri pluteau sub un spot de lumină, în proscenium-ul staţiei de troleu. Tandreţea dintre ei părea eternă, şi totul, în afară de colţii exasperanţi ai agrafei, spunea că e minunat să iubeşti. Felul în care îşi coordonau mişcările arăta o legătură strînsă, puteai deduce uşor că sînt împreună de mai mult timp, nimic n-ar fi trădat eventuala lui agresivitate sau posibilele ei isterii, nici o conotaţie a imaginii nu ţi-ar fi sugerat că el ar fi putut să-i răspundă cu o palmă peste ceafă dacă ei i-ar fi scăpat nişte cuvinte mai puţin plăcute la adresa lui. Nimic n-ar fi trădat nimic. În afară de dinţii agrafei. Mie mi-au dat de înţeles că ceva nu e în ordine acolo. Că aveam în faţă un cuplu cu probleme. Mi se părea de neconceput ca ea să stea, să se supună pur şi simplu, iar el să-i pieptene părul şi să-i vorbească absorbit despre factura la curentul electric şi despre cum o să-i trimită părinţii colet la autogară.

Venea troleul. Băiatul a fixat agrafa în părul ei, exact în poziţia iniţială. Ea a fugit ca şi cînd ar fi fost hăituită – să prindă un loc în troleu? să scape de el? Nu mi-am dat seama. Mi-am scos, ca întotdeauna, cartea din geantă, pregătită de data asta nu să continuu lectura, ci să-i spionez pe cei doi la modul cel mai livresc cu putinţă: pe deasupra Legăturilor primejdioase, cu care mă delectam atunci.

După ce s-au aşezat – din fericire într-o poziţie excelentă faţă de locul unde mă aflam eu – au început o conversaţie destul de vivace. La un moment dat, băiatul a încercat să-i extragă din nou agrafa din păr fetei, care a făcut un gest timid de apărare. Deşi mi se părea că are o expresie de victimă înnăscută şi că el n-o va ierta, am constatat, spre surprinderea mea, că tînărul protector şi călău a lăsat-o în pace. Mai mult, s-a ridicat şi a dat semne evidente că va coborî la staţia următoare.

Ceva nu era în ordine. Asta era clar. M-am hotărît să aflu, cu preţul lezării propriului simţ al ridicolului, despre ce era vorba acolo. Ridicîndu-mă la rîndul meu de pe scaun – la timp ca să par că-l cedez unei persoane în vîrstă care se îndrepta vertiginos spre el –, m-am deplasat destul cît să mă sprijin de aceeaşi bară cu băiatul. Şi am tras cu urechea – specialitatea mea dintotdeauna.

‘Să-ţi las cartea mea de vizită!’ – zice el, panicat, scotocind prin rucsacul voluminos şi plin cu de toate. Troleul se apropie vertiginos de staţie. Ea se agită: ‘Aoleu, aşa e. Era să uităm! Ia-o pe-a mea. Mă suni tu. Sau dai un mail’ şi scoate din buzunarul de la piept al hainei de blugi un dreptunghi argintiu şi i-l oferă. Băiatul îi face cu ochiul, îi strînge mîna ca între bărbaţi şi coboară.

Nu mai înţelegeam nimic. Scena pe care eu o crezusem dovada unei relaţii de lungă durată a unui cuplu cu probleme şi tandreţuri, cu posibile dedesubturi şi mistere, era de fapt o întîlnire de afaceri? Un prim contact între doi necunoscuţi? O ocazie de a schimba cărţi de vizită? Şi-atunci, ce însemnase momentul acela apocaliptic, decadent, cinic dar atît de naiv şi insolit din staţie? Probabil că faţa mea exprima destul de bine nedumerirea, căci atrăsesem atenţia. Şi cum în troleele din Bucureşti se leagă rapid conversaţii – uneori, ele devin prin contagiune adevărate dezbateri –, fata mi se adresă, amuzată, volubilă, de nerecunoscut: ‘Ai văzut, ce nesimţit? Nici măcar cartea de vizită nu mi-a dat-o la timp. Dacă laşi după ei... adio, profit! Păi cu de-ăştia să faci afaceri? Mi l-a trimis frate-meu, că e un băiat care vrea să se angajeze şi eu tocma’ ce mi-am deschis un coafor. Ce să spun, marele stilist... Îi transmit prin frate-meu să treacă să-l văd pînă la ora patru, că la cinci închidem, el îmi apare la cinci fix, cînd încuiam. Îi zic eh, ai întîrziat, asta e, ia altu’ jobu’, că nu mai ai unde să-mi arăţi ce ştii, am închis prăvălia. El – că să-i mai dau o şansă. Eu – ce şansă, frate, nu vezi că plec? Mda, zice, hai că vin cu tine-n staţie, înapoi. Şi cînd am ajuns acolo, ete nebunu’ ce-i dă prin cap...’

Aşa deci. Asta era povestea. Deux ex machina, omul vroia nici mai mult nici mai puţin decît un job. Adevărul e că de multe ori confundăm interesul cu sentimentul... Şi ce mai concluzii trăsesem eu! Dar alte legături au început să se nască în mintea mea înfierbîntată şi penibilă: de ce îi povestea fetei de factura pentru curent electric? Simplu: în scopul de-a o convinge că are şi el nevoie de bani să-şi plătească cheltuielile. Cît despre a doua frîntură de conversaţie pe care-o surprinsesem, partea în care el îi povestea despre coletul de la mama, ei bine, acesta nu era o preocupare, ci un alt element al persuasiunii: ‘Hai, mă, că nici mama nu poate să-mi trimită toată viaţa colete la autogară...’

De unde credeam că am descoperit cine ştie ce figuri romantice, iată-mă-n căldarea celor care vor să devină viabili din punct de vedere economic. Nu-mi plăcea povestea în care se transformase relaţia mea misterioasă. Nu-mi plăcea deloc. În timp ce eu făceam legăturile, fata vorbea în continuare: ‘Mă, pîn’ la urmă mi-a plăcut băiatu’. Curajos. Eu zic că tre’ să aibă talent. Asta nu-nseamnă că-l şi angajez. Da’ m-a convins să ne mai vedem o dată. Şantajistu’ dreaq. Crezi c-o să mă sune...?’

Simţindu-i aşteptarea şi privirea insistentă, am revenit din frustrantele mele conexiuni. I-am răspuns că o va suna cu siguranţă şi că mi-ar plăcea să fac acelaşi lucru. Că dacă tot ne-am întîlnit, de ce să nu ţinem legătura. Eu am părul prea lung deja, iar ei nu i-ar strica un pic de profit. Şi uite-aşa, prin molipsire, am ajuns şi eu în posesia unui dreptunghi argintiu. Mîine la ora şaisprezece am programare. Sper că voi dori să păstrez această legătură. Sînt puţini stilişti buni în Bucureşti.