În timp ce pe secţii pacienţii mureau zilnic pe capete, pacienţii asiguraţi privat care veneau regulat la domnul profesor Spinner erau cazuri mai fericite. Desigur că scleroza în plăgi nu ocolea pe nimeni, aveau printre pacienţi judecători, avocaţi, medici, designeri industriali. Crema societăţii, cei care îşi permiteau o asigurare privată. Mulţi tineri veneau după diagnoze recente pentru o a doua opinie. Aceştia erau cei care încă nu-şi acceptaseră soarta, aşa că în scrisorile lor medicale Luiza afla că suferă de depresii cumplite, variind de la forme uşoare la unele cronice. Nu era greu de înţeles. Multora le venea greu să accepte lovitura sorţii. Le distrugea complet planurile, mulţi rămâneau fără partenerii de viaţă, familiile li se destrămau. Schimbările cu care erau confruntaţi şi problemele puse de boală erau incredibile. Un designer industrial, aflase Luiza din actele lui medicale, nu mai în vârstă ca Luiza, fusese cu cinci ani în urmă imobilizat în scaunul cu rotile. Apoi, printr-o minune, boala regresase şi acum mergea din nou pe picioarele sale. Bărbatul, un blond cât uşa, suna des în secretariat, cu cele mai diverse probleme şi avea mereu chef de vorbă, iar din cauza frecvenţei apelurilor telefonice, era clar că ceva nu era în regulă cu el din punct de vedere psihologic. Probabil că singurătatea era la mijloc.
Alţii se deteriorau pe măsură ce trecea vremea, având acea formă de multiplă scleroză care progresa sistematic în timp. Colega ei îi povestea despre ziua în care apăruse pentru prima oară câte un pacient, perfect lucid şi pe propriile picioare, iar acum nu mai putea nici măcar să vorbească. Pentru că două dintre simptome erau că bolnavul începea să vadă dublu şi simţea furnicături în membre, Luiza s-a dus de bună voie şi nesilită de nimeni să îşi facă la colegii de alături o tomografie, să fie sigură că nu cumva suferă de ceva neurologic fără să ştie. De câţiva ani, vederea i se înrăutăţise şi purta ochelari a căror dioptrii se măreau de la an la an şi pe deasupra se trezise şi cu prisme în ei, destinate să suprapună cele două imagini furnizate de cei doi ochi, ca să nu vadă continuu dublu.
Neurologul la care s-a dus cu tomografia i-a explicat că pe măsură ce înaintează în vârstă, muşchii ochilor slăbesc şi aşa se face că a ajuns la prisme. Iar vibraţia din piciorul stâng e cauzată probabil de o deplasare a şoldului din încheietură. Dacă doreşte poate verifica asta ducându-se la un doctor specializat în schelet. Neurologul era tânăr şi îşi avea cabinetul într-un orăşel de lângă cel în care locuia Luiza. Îl alesese pe el pentru că i-l recomandase colega ei, spunându-i că atâta timp îşi făcuse stagiatura acolo în spital făcuse o impresie foarte bună şi era unul dintre cei mai buni. Când a aflat de la ea că lucrează la spital, căci fusese nevoită să-i trimită salutări de la doamna Engel, medicul a întrebat-o rânjind libidinos dacă lucrează în secretariatul medicilor primari. Când ea a negat, rânjetul pornografic, cu toţi dinţii, i-a dispărut instantaneu şi a redevenit serios. A spus doar: A, bine. Luizei îi căzuse faţa complet. Ce fusese asta? Ce se dorea să însemne? S-a gândit multă vreme la familiaritatea bruscă şi atitudinea total nepotrivită a neurologului în relaţie cu amintirea secretariatului medicilor primari. Nu a ştiut exact cum să interpreteze, dar cumva imaginea Annei, una dintre secretarele de acolo, i-a venit imediat în mine ca din intuiţie. Aceasta era o femeie de vârsta ei, dar era ieşită din comun într-un fel pe care încă nu îl putea descifra. Şi a amintit de o zi când admiratorul său, domnul profesor Maier, a venit să discute cu ea despre un contract şi stătea de aceeaşi parte a biroului şi se apropiase foarte tare. Stăteau aproape umăr în umăr. La un moment dat intrase pe neaşteptate Anna ca să aducă o mapă cu scrisori medicale care trebuiau semnate de profesorul Spinner şi i-a văzut aşa, unul lângă altul. Păruse într-o fracţiune de secundă să fie concomitent surprinsă, rănită, supărată şi furioasă. La fel de nepotrivit şi neprofesional ca rânjetul tânărului neurolog. Pentru o clipă, Luiza a gândit că între profesorul Maier şi colega ei este, sau fusese, ceva. Iar rânjetul libidinos de nostalgie al celui care îşi deschisese între timp cabinet privat, care retrăise în mod clar spontan cu plăcere nişte amintiri nu tocmai ortodoxe, o făcuse să gândească la lucrurile pe care nu le ştie. Nici măcar nu era de domeniul fantasticului. Maier era un fustangiu notoriu, iar Anna era o persoană în mod evident excentrică. Medicii tineri, încă liberi şi doritori de experienţe, Anna, o femeie singură, secretara gata să-i ajute pe toţi. Iar asta nu din cauza felului cum se îmbrăca şi nici nu era plină de tatuaje, ci avea pur şi simplu un aer ţicnit şi o voce care se modula suspect spre isterie şi fantasmagorie. Când Luiza căutase disperată nişte cărţi despre secretariat şi secretare să mai înveţe câte ceva, găsise pe internet tot felul de volume intitulate Secretara luată de toţi, cu coperţi explicite, în care vreo ţâţoasă ochelaristă în desu-uri sexy era întinsă spontan, pe burtă, pe propriul birou, peste contracte, de către un nene care o lua pe la spate. Sau alte titluri asemănătoare, tot aşa, câte o femeie debordând de nuri sugea capătul unui pix cu subînţeles, privind cititorul peste ochelarii lăsaţi pe nas şmechereşte, în timp ce puteai observa că avea câţiva nasturi de la cămaşă desfăcuţi neglijent. Plezniţi cumva... de încărcătura uriaşă a sânilor. Situaţia descrisă în imagine nu sugera că ar fi fost prea săracă să-şi ia o cămaşă pe numărul ei.
În orice caz, clar era că nu avea nicio tumoră şi nicio leziune pe creier şi că nu avea niciun motiv să se teamă că suferă de aceeaşi boală ca şi pacienţii care veneau la domnul profesor. Nu ascundea niciun defect neurologic şi nu ducea pe picioare mugurul vreunei afecţiuni teribile care să-i ameninţe viaţa. Dar cândva, Luiza a depăşit cu succes şi faza de ipohondrie. Când vezi că intră pe uşă oameni aparent perfect sănătoşi şi afli din actele lor de ce anume suferă şi cât de grav este, îţi spui că şi tu pari perfect sănătos. Oare n-o fi faptul că pari perfect sănătos un semn că eşti grav bolnav?
Relaţia colegială dintre ea şi doamna Engel se dezvolta în acea vreme cu fiecare zi. Încetul cu încetul a aflat tot felul de lucruri despre colegii ei de la aceasta. De exemplu şefa de la biroul de la intrare, cel destinat pacienţilor asiguraţi obligatoriu, avea multiplă scleroză. Era căsătorită cu un ungur, şofer de tir, avea două fete, dintre care una obeză, iar cealaltă îi făcea o grămadă de probleme apucându-se mereu de altceva şi abandonând până la urmă orice. Fusese cu un cântăreţ dintr-o trupă de rock, se despărţise de el şi nu putea ţine de niciun job. Luiza nu o plăcea deloc pe acea colegă pe care o chema Kathi. Era o nemţoaică scundă, blondă, cu un cur foarte mare, agresivă şi care se uita mereu urât la ea, încercând să o intimideze. Pentru că veneau împreună dimineaţa cu acelaşi tren, avea deseori de-a face cu ea, iar tovărăşia ei avea acel tăiş neplăcut care o înspăimânta. La un moment dat îi spusese şi că îşi dorise pentru ea însăşi acel post în secretariatul şef, afirmaţie în spatele căreia Luiza se întreba ce ar putea să se ascundă, căci nu avea cum să fie adevărat. Ea avea viaţa sa bună de şefă acolo în faţă, la intrare, de ce ar fi dorit să lucreze ca subalternă a unei alte şefe, nu avea nicio logică. Până la urmă s-a gândit că abordarea corectă este să o ignore. Se afla în capătul celălalt al neurologiei, era uşor să se pretindă că acea cotoroanţă nu există.
Doctoriţa care fusese şefă peste secţia de Multiplă Scleroză când sosise ea în clinică, tocmai pleca în altă parte, iar colega ei i-a şoptit că se întâmpla asta pentru că era incompetentă şi îşi făcuse treaba prost. Fusese dată afară de director. Secretara care ocupase acelaşi post ca Luiza pentru doi ani plecase pentru că nu făcuse faţă muncii de acolo, fusese prea mult pentru ea. Într-o zi pur şi simplu ieşise pe uşă şi nu se mai întorsese. Ulterior se transferase în centrul unde se făceau tratamente bolnavilor de multiplă scleroză. Acum răspândea bârfe cum că doamna Engel ar fi hărţuit-o şi alte minciuni. Era o blondă pe care Luiza o vedea des şi despre care avea o părere bună. Înaintea acestei femei, lucrase pentru un an alta, care îi ştersese din computer fişierele cu angajaţii care nu mai lucrau la neurologie, fişiere după care doamna Engel încă mai plângea. Iar înainte de această colegă, avusese o colegă mai în vârstă decât ea, care fusese, se părea, un caz patologic. Orice ar fi însemnat asta, căci Luiza nu a întrebat. A ascultat-o mai departe pe colega sa vorbind, fără să o întrerupă şi fără să pună întrebări. Rar s-a amestecat punând vreo întrebare. De exemplu, una dintre puţinele întrebări pe care le-a pus, a fost despre colega sa din secretariatul medicilor şefi, poloneza pe nume Anna. Când se ducea în acel secretariat să ducă contracte sau cu alte probleme, Anna avea mereu o atitudine ostilă, o primea cu duşmănie nedisimulată, uneori scotea sunete de neplăcere că o vede, oftaturi sau gemete. Doamna Engel i-a povestit că face tuturor probleme. Că a fost bună în meseria ei cândva în trecut, dar că acum este delăsătoare, e mereu afară la fumat, vorbeşte câte jumătate de oră cu câte cineva la telefon şi uită des diverse sarcini. Pe lângă asta, o dată furase 300 de euro de la un pacient străin care plătise pe loc consultaţia în cash. Pusese banii în sertar şi în loc să se ducă la casa spitalului să-i predea, îi făcuse pierduţi.
În biroul medicilor primari, unde lucra această Anna, deşi încăperea era mică, existase totuşi loc pentru trei birouri destinate celor trei secretare, înghesuite la un loc, abia permiţând cuiva să se mişte între ele. În afară de Anna, cea mai în vârstă, mai era o femeie tânără, incoloră şi insipidă, slabă şi înaltă, un şoarece gri. A treia secretară, cea despre care am vorbit deja, Sabine, cea cu bârfele răspândite peste tot, care se ocupa de actele pacienţilor internaţi pe secţii şi de arhivă în general, în afară de cea a celor privaţi de care era fiecare secretariat responsabil, tot o poloneză, dar care nu era născută şi crescută în Germania precum Anna, şi de aceea vorbea prost germana. Era tot mică şi grasă ca Anna, dar blondă aproape alb. Părul în zulufi care-i înconjurau obrajii plini, care deşi prinşi într-o coadă deasupra capului, nu reuşea să ascundă faptul că avea extrem de puţin păr deasupra frunţii, aproape putându-se vorbi despre chelie. Creştetul capului avea practic doar câteva smocuri de păr pe care ea încerca să le folosească strategic să ascundă urmările pierderii podoabei capilare, deşi avea doar patruzeci de ani. Despre ea se spunea că mai bine taci în prezenţa ei, dacă nu vrei să afle tot spitalul absolut fiecare cuvânt al tău pe care i-l spui între patru ochi. Orice confesiune trebuia evitată. Ducea pur şi simplu vorba de colo colo. Să răspândească bârfe era ceea ce putea ea cel mai bine. Era căsătorită cu un pictor care nu aducea prea mulţi bani în casă, dar cumva reuşeau să se descurce, mai ales că ea lucra în timpul liber ca femeie de serviciu pe la diverşi oameni cu bani. Doamna Engel era în permanenţă nemulţumită de acel secretariat. Se plângea că Sabine, cea tânără, este prea lentă, că Anna este tot timpul la fumat, că secretariatul este neocupat în marea majoritate a timpului şi nimeni nu răspunde la telefon. Iar adevărul era că deseori trebuiau să se ocupe ele dimineaţa de pacienţii medicilor şefi, deoarece nu era nimeni în birou care să îi înregistreze în sistem şi să-i trimită spre cabinetul fiecărui doctor care urma să îi consulte. Anna venea pe la nouă jumătate în fiecare zi, dar şi doamna Engel făcea acelaşi lucru, argumentând asta prin faptul că trebuia să stea mult peste program ca să-l asiste pe domnul profesor Spinner până la terminarea programului său.
Într-o zi, a sunat cineva care a cerut cu domnul profesor Spinner.
- Care este numele dumneavoastră, vă rog?, ceruse Luiza.
- Vă rog doar să-mi faceţi legătura cu el, răspunse vocea de femeie din receptor.
- Cine este la telefon? Cum vă numiţi?
- Nu este important. El ştie cine sunt. Doar transferaţi-mă pe telefonul lui mobil.
- Regret, dar trebuie să îmi spuneţi cum vă numiţi. Trebuie să anunţ pe cineva, nu pot să-i spun că cineva care nu doreşte să îşi spună numele este la telefon, este un om foarte ocupat. Măcar spuneţi-mi în ce problemă sunaţi. Sunteţi o pacientă?
- Vă rog să îmi faceţi legătura cu el fără să-mi mai puneţi întrebări.
- Îmi pare rău, dar asta nu se poate. În afară de asta, oricum domnul profesor nu se află în acest moment în birou. Nu pot decât să îmi notez numele dumneavoastră, dacă mi-l spuneţi şi numărul dumneavoastră de telefon. În cazul în care el va dori să vorbească cu dumneavoastră, vă contactez eu.
- Nu mulţumesc.
Pentru că acea convorbire telefonică se repetase deja de patru-cinci ori, acea doamnă refuzând să-şi spună numele, dar insista să vorbească cu Spinner, în ciuda refuzului Luizei să-i facă legătura, doamna Engel i-a explicat că respectiva este o femeie care susţine că are un copil cu el. O fostă pacientă de-a lui, dar că acuzaţia este o invenţie. Femeia este complet nebună. În primul rând, femeia era de vârsta ei, deci spre şaizeci, să aibă un copil mic cu el, era de domeniul fanteziei. Suna regulat şi încerca să ia legătura cu el, dar Luiza trebuia să rămână fermă pe poziţie. Profesorul Spinner nu dorea să vorbească sub nicio formă cu această persoană. Profesorul Spinner avea deci o nebună care îl hărţuia telefonic, îl urmărea pe stradă şi îi trimitea miliarde de mailuri.
Altădată, extrem de agitată, doamna Engel a venit de la fumat şi i-a povestit că un cântăreţ de vârsta ei a avut o prietenă de douăzeci şi ceva şi apoi când şi-a dat seama că este prea greu pentru el cu o fată aşa tânără, a abandonat-o. A comentat îndelung că dacă ar fi fost ea în locul mamei acelei fete, l-ar fi omorât pe acest nemernic. Apoi când a apărut profesorul în prag de la o programare cu un alt director, exact la sfârşitul acestei lungi tirade indignate a secretarei, doamna Engel s-a întrerupt şi i-a făcut Luizei semn cu capul spre el, care dispăruse deja în biroul lui, pe lângă umărul ei. Şocată, Luiza deodată a făcut legătura între apariţia foarte frecventă la domnul profesor în birou a unei doctoriţe stagiare de maxim 27 de ani, care venea cu părul despletit şi îl sorbea din ochi din prag, roşie în obraji precum o şcolăriţă. Tânăra era o superbă creatură cu un corp perfect şi păr lung până la fund, şaten-auriu, mică de înălţime, dar minunată în totalitatea ei minimalistă. Se întrebă dacă doamna Engel tocmai îi povestise despre şeful ei. Dar nu, ea vorbise despre fata lui Kathi, cotoroanţa de la recepţie, şi îi făcuse semn spre Spinner ca să nu vorbească în prezenţa lui.
Însă, la acel moment, deja profesorul Spinner ajunsese să fie perceput de către ea într-o lumină cu totul nouă.
Dacă la început nu îi făcuse vreo impresie anume, personalitatea şi persoana şefului ei deja creaseră un impact puternic asupra ei. Dacă bărbatul păruse şters, încetul cu încetul, cunoscându-l, căpătase în ochii ei o aură teribilă. Profesorul Spinner era steaua neurologiei, era vedeta incontestabilă, deţinând inteligenţa, recunoaşterea mondială, farmecul personal şi autoritatea unui zeu. Când sosea el dimineaţa, înalt, majestuos, călcând apăsat şi cu toată fiinţa emanând dominanţă şi siguranţă de sine, ziua se transforma într-una fantastică. Îi recunoştea pasul venind pe hol, precum un câine, inima îi bătea de emoţie, se ridica şi alerga în biroul lui a cărui uşă era în spatele ei şi mereu deschisă. Înşfăca legendara lui cană neagră de cafea pe care scria cu litere albe mari The Boss şi alerga cu ea ca o nebună spre bucătărie să îi aducă nelipsita cafea neagră, prima din cele foarte multe pe acea zi. Că ar fi avut a stalker şi doctoriţe tinere care îl adorau, i se părea de la sine înţeles. I se părea că nici măcar nu ar fi fost posibil altfel la aşa un bărbat. Orice femeie era o potenţială admiratoare a lui. Orice femeie care nu îl adora pe Spinner, în opinia ei trebuia să fie lesbiană. Vocea lui calmă, inteligenţa lui sclipitoare, trăsăturile lui frumoase şi mai ales râsul. Atunci când râdea o dădea pe spate total, ba chiar avusese de câteva ori orgasm stând aşa, în faţa computerului, pe scaunul cu role, doar pentru că el izbucnise în râs la el în birou în mijlocul unei conversaţii. Era incredibil cât de transformat faţă de prima impresie îl putea percepe după ce apucase să îl cunoască.
Cuvintele şi gesturile unui om sunt probabil mai importante decât fizicul în sine. Să ai o bază bună, o structură osoasă armonioasă, iar el avea şi asta, este în regulă, dar personalitatea te transformă enorm. Era categoric cel mai impozant şi mai dezirabil şi mai impresionant din clinica lor şi din toate clinicile pe care le cunoştea Luiza. Vocea lui, venind din spatele ei din camera cu uşa în permanenţă deschisă, era muzica liniştită de care avea nevoie ca să muncească concentrată. Baritonul acela domol, îi răsuna în urechi precum o arie perfectă. Chiar dacă la acea vreme încă nu aveau prea mult contact unul cu celălalt, totul se petrecea prin doamna Engel, zidul acela nevăzut dintre doi oameni încă străini unul altuia, încă mai exista, era clar că totul mergea bine şi că el o acceptase.
Nu numai pe profesorul Spinner ajunsese Luiza să îl cunoască, ea începea să cunoască mai bine şi spitalul. Acesta era compus din foarte multe culoare care duceau peste tot şi nicăieri. Un labirint subteran, unde puteai lesne să te piezi. Griul general acompania oamenii, medici, îngrijitori, surori medicale, personalul din administraţie care se intersectau în permanentă goană spre o îndatorire care nu mai suferea amânare. Când Luiza avea drumuri de făcut, trebuia mereu să consulte harta de pe site-ul clinicii ca să afle care este scurtătura potrivită, cum ajunge mai repede şi mai eficace spre vreo clinică sau sală de conferinţe. Era imposibil să reţii pe de rost aşa ceva şi să nu uiţi unde se află fiecare colţ de clinică. Colegele ei nu prezentau vreun interes special pentru ea. La recepţie lucrau trei angajate, o grecoaică şi două nemţoaice, adică Kathi, nemţoaica, şi cele două subalterne ale ei. Surorile medicale de la studii păreau cele mai dificile şi de altfel, pentru că aparţineau de multipla scleroză care erau în administraţia profesorului Maier, se zvonea că era o mâncătorie continuă între ele şi că şeful lor nu reuşea să le ţină sub control. Se părea că Maier era lipsit de orice autoritate şi de orice talent ca şef. Perspectiva asupra lucrurilor diferea de la povestitor la povestitor, iar acuzaţiile de incompetenţă erau reciproce. Dacă nu erai direct implicat, era greu să evaluezi cine minţea şi cine spunea adevărul. Dar toată lumea de la multiplă scleroză era împotriva secretariatului medicilor primari, în sensul că nu se înţelegeau cu secretarele de acolo. Medicii primari, care erau totodată şi profesori, formau crema neurologiei şi pentru că pluteau într-o cu totul altă lume şi erau intangibili, aveau foarte puţine tangenţe cu muritorii de rând. Profesorul responsabil de ALS era un homosexual pe nume Zimmer. În mod deschis homosexual, arătând de parcă era tocmai scos din cutie, mereu la patru ace şi mirosind frumos, perfect frezat, mereu impecabil, un adevărat domn, era căsătorit cu alt bărbat şi aveau împreună un copil. Luiza avea contact des cu el şi îl plăcea. Profesorul Zimmer era doar cu puţin mai înalt decât Luiza. Părul şi-l purta vopsit în negru, ceea ce contrasta cu o pereche bleu de ochi de o frumuseţe de netrecut cu vederea. Unghii îngrijite şi date cu lac, purtând de obicei cu cămaşă neagră cu pantaloni negri, ceea ce purta şi profesorul Spinner foarte des, proaspăt scos din revistă, nu accepta decât ultima modă în opţiunile sale în materie de îmbrăcăminte. Crea impresia generală a unui obiect de lux.
Medicul şef al personalului era domnul profesor Paul Keller, un bărbat înalt, slab, cu un trup de sportiv, fără pic de burtă şi ochi albaştri. Se afla toată ziua bună ziua în birou la doamna Engel ca să analizeze situaţia personalului sau să coordoneze diverse angajări. Avea o voce foarte plăcută şi vorbea mereu şoptit. Luiza avea şi ea, de asemenea, mult de-a face cu el, mai ales că dimineaţa trebuia să îi raporteze dacă era bolnav vreunul dintre medicii stagiari. El trebuia după aceea să îi înlocuiască imediat cu cei care stăteau ca rezervă. Uneori îi suna însăşi Luiza, fără să mai aştepte să îi fie încredinţată această sarcină, dacă profesorul Keller nu era acolo sau în cazul în care acesta nu răspundea la telefon. Profesorul Keller ţinea un tabel Excel în care trecea tot personalul şi unde se afla fiecare la momentul respectiv, altfel că Luiza ştia cine este planificat ca rezervă. Lunea venea mereu la ea să o întrebe dacă se ţinea şedinţa medicilor primari de-a doua zi. În principiu aceasta avea loc în fiecare săptămână marţea, dar uneori apăreau evenimente neaşteptate în calendarul domnului profesor Spinner şi era anulată.
Dimineaţa, prin faţa biroului său trecea întreaga procesiune de medici în drum spre şedinţa de dimineaţă. Profesorul Paul Keller, ca un ogar scheletic şi cu energia încordată a unui animal de curse, profesorul H. care avea la fel, o siluetă filiformă dar era mai înalt decât Keller, probabil atingând doi metri binişor. Din procesiune făcea parte doamna S., înaltă, brunetă, cu o pereche de ochi vii şi pătrunzători. Doamna doctor B. trecea în grabă, cu coada ei deasă de păr care-i ajungea până jos pe spate şi cu felul ei înţepat de a se deplasa, cu tocurile înalte ale pantofilor bubuind pe hol. Slabă, zâmbitoare, mereu grăbită. Era neclar mereu dacă fuge de colegi sau se duce spre vreo urgenţă. Profesorul K. era şi el o figură remarcabilă, alt lungan de vreo doi metri, cu aerul său rezervat din spatele ochelarilor, duşmanul ascuns al profesorului Spinner. Cei doi nu se puteau suferi unul pe celălalt, iar acesta era un secret pe care-l ştia toată lumea. Unii susţineau că Spinner îl considera concurent, deoarece profesorul K. câştiga premii după premii pentru rezultatele lui ieşite din comun în cercetare în domeniul multiplei scleroze. Apoi apărea şi profesorul P., prietenul lui Spinner, care deşi era căsătorit şi avea copii, avea o prietenă permanentă în persoana unei femei tinere, blonde şi slabe din laborator. Profesorul P. era şi el ca ceilalţi slab şi înalt şi peste cincizeci, grizonat, cu un fel plăcut de a vorbi. Doar câţiva aveau un pic mai puţin de cincizeci. Luiza mai prindea şi o frântură din profesorul D., un bărbat vesel, volubil, care vorbea mereu tare, vocea lui răsuna mereu pe holuri, râdea mult şi părea într-adevăr să nu deţină arta de a vorbi şoptit pe care o stăpâneau atât de bine colegii săi.
(va urma)