Spital (III)

3.

Atunci de mult, cu doi ani în urmă, schimbase discret un birou cu celălalt. Scăpase din mica încăpere din subsol aflată pe acelaşi culoar cu morga. Deşi avea deja o grămadă, acesta era încă un motiv de bucurie. Nu avea să mai treacă în permanenţă pe lângă infirmierii care împingeau paturile cu morţii spre morgă. Renata, mai slabă de înger, găsea asta insuportabil şi avea un atac de panică de fiecare dată când treceau pe lângă un mort. Îi explicase că partenerul ei de viaţă, mult mai în vârstă ca ea, suferea de o boală incurabilă şi în curând avea să se termine totul. Să lucrezi într-un spital însemna că moartea este o rutină zilnică. Ea măcar nu avea atacuri de panică, ci doar simţea un uşor disconfort. Ca şi cum totuşi nu era în regulă să i se întâmple asta.

Noul birou avea geamuri mari, generoase, tipic unei clădiri moderne. Dădeau într-o curte interioară, oferind priveliştea unei mici grădini interioare. Toţi pereţii curţii interioare erau de sticlă de sus până jos, geamurile respectivelor cabinete erau toate de sticlă, aşadar dădea senzaţia unui acvariu sau a mai multor acvarii lipite unul de altul. Era neclar dacă ei, cei care lucrau acolo erau peştii din acvariu, sau pomii din curtea interioară, iarba de acolo, formau acvariul fără apă. În curtea aceea interioară veneau raţe şi îşi cloceau ouăle pe petecul de iarbă între cei câţiva copaci, iar secretarele chemau an de an protecţia animalelor să le ia de acolo. Ei veneau, le luau, iar raţele se întorceau în anul următor. Toată lumea iubea raţele, le hrăneau când veneau la geam şi aşteptau să le dai, însă nu era un loc potrivit să vezi o raţă urmată de un şir nesfârşit de boboci piuitori trecându-ţi pe sub nas cu mare tam-tam. Uneori se mai sinucidea câte un pacient în cealaltă curte interioară, precum bărbatul de 93 de ani care urma să fie operat pe creier şi s-a hotărât că nu vrea operaţia.

Între timp, îşi făcuse o rutină. Luiza începea la ora opt fără un sfert, ajungând prima. Aerisea, deschidea calculatoarele, cele două ale sale proprii, şi pe cele două ale doamnei Engel. Şeful apărea la opt, dacă nu cu un sfert de oră mai devreme. După ce se salutau, ea sărea din scaun şi se ducea să îi aducă de îndată cafea din bucătăria pe care o foloseau în comun cu cei de la radiologie. Bucătăria era de dimensiune medie. În mijloc exista o masă înconjurată de opt scaune, pe partea stângă un dulap cu două frigidere încorporate, cu o tăblie pe care erau aşezate două maşini de făcut cafea şi una de Espresso. Jumătate de perete era acoperită de sus până jos de dulapuri mici metalice, cubice, cu uşiţe mici şi încuietoare minuscule. O doctoriţă de la radiologie se chinuia să-i convingă să folosească un singur frigider din motive ecologice, dar fără succes la colegi. Cineva îl aprindea mereu şi pe al doilea şi îşi punea cutia cu mâncare înăuntru, apoi alţii îi urmau exemplul. Protejarea mediului nu avea nicio şansă printre lucrătorii în spital, la fel cum fumatul era o ocupaţie răspândită şi printre infirmiere dar şi printre doctori, iar lucrătoarele din administraţie păreau să considere o ţigară de mai multe ori pe zi ca făcând parte din job. Mulţi colegi mâncau acolo la prânz şi duceau între ei discuţii aprinse despre diverşi pacienţi. Pe pervazul ferestrei era un fierbător de apă care aparţinea cuiva de la Radiologie dar pe care îl folosea toată lumea. Oamenii intrau şi ieşeau, salutându-se, stând la coadă pentru cafeaua de dimineaţă. Partea cea mai neplăcută era şedinţa pe care o ţineau cei de la Radiologie acolo zilnic, foarte devreme. Găseai uşa închisă şi dacă intrai să iei cafea, toată lumea se uita urât la tine şi mai băteau şi apropouri că nu aud nimic când tu apăsai butonul să faci cafea, iar boabele de cafea începeau să fie măcinate zgomotos. Dar Luiza nu se lăsa intimidată, aştepta ca maşina de cafea să scuipe dulcea otravă întunecată cu un parfum atât de pregnant că te trezea din morţi şi îi ducea cafeaua şefului său cu conştiinciozitate. Acesta era scufundat în corespondenţa de dimineaţă, ca de obicei, dar se întrerupea din citit mailuri ca să-i mulţumească.

Procesul se repeta cam de nouă ori pe zi, căci profesorul bea enorm de multă cafea, de regulă una la jumătate de oră, dar avea şi întâlniri externe, unde secretare din străini îi duceau cafeaua la rândul lor. Curând luase obiceiul să şteargă fundul cănii cu un şervet, cules din maldărul existent în permanenţă în bucătărie în nişte dispensoare speciale suspendate pe perete, ca să nu mai găsească cercuri cafenii pe actele pacienţilor, actele aduse la semnat de diverşi medici, contractele de angajare, alte diverse contracte, de tot felul, aprobări, adeverinţe şi tot ce ajungea la şef pe birou. Biroul lui era în general într-o dezordine greu de închipuit. Totul ajungea într-un maldăr pe care nimeni nu-l mai putea controla, iar ea şi cu doamna Engel erau des nevoite să se mobilizeze, când el nu era prezent în birou şi să-i sorteze haosul de pe birou. Tot ce era de îndosariat, îndosariau. Toate articolele medicale pe care el le cerea să-i fie descărcate de pe internet şi printate, le puneau într-un dosar separat. Dar şi contracte uitate, date dispărute, acte ale pacienţilor pe care ele nu le mai găseau pe nicăieri pentru că zăceau la profesor sub un maldăr de reviste, ziare, înştiinţări, invitaţii şi alte prostii cărora nimeni nu le mai ştia numărul, provenienţa sau destinaţia.

Se instaurase o anume rutină şi zilele treceau una după cealaltă cu o viteză uluitoare. Munca era împărţită între cele două femei în aşa fel încât doamna Engel se ocupa mai mult de programările externe ale domnului profesor, pe care le trecea într-un calendar google pe internet la care aveau toţi trei acces. Doamna Engel amâna programări telefonic, trimitea invitaţii în Outlook, organiza întrevederi, găsea săli libere prin spital, se ocupa de contractele mai complicate cu sponsorii. Nu foarte des, Luiza introducea şi ea programări. Învăţa încet şi sigur, în fiecare zi ceva nou, dar totuşi percepea totul ca pe o avalanşă insuportabilă, căreia abia putea să-i facă faţă. Promisiunea doamnei Engel de la început, că totul se va petrece paşnic şi agale, fusese total neîntemeiată. Îşi dăduse repede seama că trebuia să înveţe cât mai mult, în cât mai scurt timp. De aceea, se apucă de fumat.

Cele opt ore la serviciu erau pură tortură insuportabilă, în acelaşi timp dulce şi dorită. Luiza se simţea pătrunsă de un masochism pios. Primul şi cel mai important lucru învăţat de ea din momentul sosirii ei acolo, fusese cum să răspundă la telefon, acele cuvinte magice care îi erau tatuate pe creier: Anticamera profesorului Spinner, bună ziua. Cum vă pot ajuta? Cuvintele acestea îi veneau pe buze cu un asemenea automatism, încât probabil că dacă ar fi trezit-o cineva noaptea din somn, le-ar fi rostit fără doar şi poate. Chiar şi la telefonul personal trebuia să aibă mare grijă să nu răspundă cu aceste cuvinte. Doamna Engel folosea o formulă care o punea mereu în încurcătură pe Luiza: Anticamera profesorului Spinner, Engel. Pacienţii care sunau şi credeau că au legătura în anticamera profesorului Spinner-Engel, erau la fel de bulversaţi şi nu înţelegeau decât după o lungă explicaţie, că anticamera era a profesorului Spinner şi că secretara care răspunsese la telefon se numeşte Engel. Dar încetul cu încetul toate convorbirile telefonice îi reveniseră Luizei. Atunci la început, când habar n-avea de nimic, neavând educaţie medicală, dar era pusă să răspundă la telefon, asculta ce problemă avea interlocutorul, punea pe mut, şi îşi întreba colega sau suna vreun doctor sau vreo altă colegă din alt secretariat să întrebe ce să facă într-un astfel de caz. Îşi nota de obicei răspunsurile ca să ştie şi altă dată. Nota cum vorbeau ceilalţi din jur ca să înveţe germana cât mai bine. Nota, apoi îşi recitea regulat notiţele. Dar era un efort supraomenesc. Curând a învăţat să sorteze poşta. Ce intra la domnul profesor în mapa de poştă, ce ar fi putut fi de interes pentru el sau cum să procedeze cu cererile de la pacienţi pentru consultaţii sau sfaturi. Apoi era mapa specială pentru semnături care se umplea de obicei de două ori pe zi. După semnare aceasta trebuia prelucrată, fiecare hârtie fiind trimisă spre cel care o adusese sau spre diverse alte clinici ori departamente ale spitalului. Erau angajările, care porneau mai întâi cu cei care aveau nevoie de o slujbă şi trimiteau CV-uri, iar secretariatul se ocupa să-i contacteze şi programeze la profesor şi la ceilalţi medici primari. Toţi medicii tineri care doreau să-şi facă stagiul trebuiau întâlniţi de către toată lumea. Trebuia găsită o sală de şedinţe disponibilă, deşi uneori aceste întâlniri aveau loc în biblioteca de la etajul patru, care aparţinea şi ea neurologiei. Doar că acolo aveau des loc cursurile studenţilor, aşa că nu era întotdeauna liberă. O altă opţiune era o cameră din subsol, fără ferestre, unde aveau loc întâlnirile de la ora opt jumătate ale tuturor medicilor, primari sau stagiari, dar era deprimant să vii la interviu şi prima ta impresie despre spital să fie formată de acea pivniţă sinistră, la urma urmei era ceva simbolic. În fiecare dimineaţă, medicii se adunau acolo să discute despre pacienţii de pe secţii, cazurile mai complicate, să de sfătuiască şi să tragă concluzii despre tratamentul acestora. Întâlnirea acestora dura o oră. Dacă trebuia însă angajat un medic tânăr pentru că trecuse de faza cu interviul, atunci începeau formalităţile pe care secretariatul şefului clinicii era nevoit să le întreprindă. Toate formularele ce trebuiau completate erau strânse la un loc, semnate, parafate, trimise la departamentul care se ocupa de personal. Apoi se aştepta aprobarea şi secretarele trebuiau să anunţe candidatul de primirea jobului pe care îl dorise şi data la care trebuia să se prezinte la centrul medical răspunzător de personal pentru toate investigaţiile medicale necesare. Toate formalităţile erau urmărite punct cu punct cu minuţiozitate.

Ea învăţase încetul cu încetul să completeze formularele de angajări cu numerele de cont de unde urmau să fie plătiţi, să bifeze rubricile care trebuiau bifate după caz, învăţase să pregătească toată mapa cu materiale pentru cei care începeau lucrul la ei, să printeze ecusoane, să facă instrucţia celor noi sosiţi explicându-le unde găsesc toate documentele necesare, în ce foldere comune din computer, cine era responsabil şi pentru ce anume. De exemplu unele cursuri care erau obligatorii pentru noii medici erau anunţate online pe site-ul clinicii. Dacă doreau să afle unde este un coleg, puteau deschide fişiere Excel cu toţi angajaţii şi concediile lor, ori zilele în care lipsiseră pentru că erau bolnavi sau pe ce secţie erau repartizaţi. Medicii primari, opt la număr, erau şi ei trecuţi acolo.

Medicul şef peste medicii primari, profesorul Maier, era un bărbat cu chelie până în spatele capului, înconjurată de o coroana de păr neagră, cam de vreo cincizeci şi ceva de ani. Nu era gras şi avea ceva plăcut în înfăţişare. Nici înalt, nici scund, cu un corp care arăta că nu are decât dispreţ pentru orice îndeletnicire sportivă, felul în care îşi fixa interlocutorul cu perechea lui de ochi negri, avea ceva blând şi personal, ca şi cum dorea să stabilească o legătură reală cu cel cu care vorbea. Avea o grijă părintească faţă de angajaţi şi trata pe toată lumea bine, mai ales că marea majoritate a angajaţilor erau femei şi se vorbea despre el că are o înclinaţie deosebită spre sexul frumos.
- Ah, domnul profesor Maier?, îi spusese doamna Engel care lucra acolo de douăzeci şi cinci de ani şi îl cunoştea bine. Este căsătorit şi are un copil mic, dar a avut multe prietene pe aici. Toate sunt după banii lui!

Informaţia avusese un efect de surpriză pentru Luiza. Îl privise mai cu atenţie pe Don Juan-ul neurologiei. Dar doar îşi confirmase prima impresie, nu arăta bine. Avea un corp cu moliciuni exact acolo unde trupul ar fi trebuit să fie ferm. Era posesorul unui fund teşit, iar chelia sa uriaşă dezgolea o ţeastă de o formă absolut inestetică. Fruntea aceea interminabilă crea o senzaţie neplăcută. Avea un zâmbet şui şi în genere, nu exista nimic de admirat la el. Cândva avu şi ocazia să constate că atunci când i se punea pata că era sarcina sa celestă să se împerecheze cu vreuna dintre angajate, avea un stil soios de a arăta asta, ca un copil care a văzut la cofetărie o prăjitură pe care o doreşte şi băleşte asupra ei, fără să-şi poată ascunde nerăbdarea în a o poseda. El dorea, şi asta era de ajuns. Tonul i se schimba într-unul caraghios şi vorbea brusc răsfăţându-se, sorbind din ochi obiectul dorinţei cu priviri care deja pătrundeau în toate orificiile femeii, sugându-i toate secreţiile şi energiile vitale. Cu aerul său pervers şi naiv în acelaşi timp, reuşea doar să-şi sperie pasiunile, sau mai întâi să le sperie, depindea de caz.
 
 Luiza, fiind nouă, o prospătură adică, o nouă potenţială cucerire, a intrat repede în vizorul lui. De câte ori îl întâlnea pe hol acesta îi zâmbea şi o privea cu subînţeles, iar ea neştiind cum să reacţioneze, fiind la baza piramidei sociale în acea instituţie, îi întorcea zâmbetul înapoi. Nu avea cum să fie asta greşit, se gândea femeia. Putea foarte bine să îl lase să spere, asta nu putea decât să îi ajute în carieră sau ce era chestia în care se băgase. Toată lumea avea nevoie de un aliat. Chiar dacă se simţea flatată de felul în care se răsucea bărbatul pe hol ca să o privească, de privirile lui lungi, de faptul că venea des în birou să întrebe diverse lucruri şi intra cu ea în discuţii cu orice ocazie, sau doar stătea lângă birou să îi zâmbească încântat, Luiza nu putea concepe o apropiere. Dar nici nu era dispusă să-i arate, de frica vreunei sancţiuni. Ştia pe de altă parte că bărbatul nu va face nimic altceva decât să aştepte şi că nu se află în absolut niciun pericol. Plus că pe măsură ce zilele treceau şi ea îl cunoştea mai bine, îşi dădea seama că acesta chiar era de treabă, doar că avea şi el un hobby. Îi plăceau femeile.

Asta o distrăgea de fapt într-un mod plăcut, căci pentru ea, lucrurile încă nu deveneau mai uşoare. Fiind încă la început - trecuse abia jumătate de an de când primise acest post - se chinuia îngrozitor cu sarcinile de serviciu, mai ales cu convorbirile telefonice. După ce că nu vorbea prea bine germana şi se străduia să construiască corect frazele complicate care erau inevitabile, termenii medicali o făceau cu totul praf. Ea nu avea pregătire medicală şi abia acum afla ce este un ALS sau o scleroză în plăgi, o neuropatie, o paralizie cerebrală. Fuma cu un aer autodistructiv după ce pleca de la slujbă şi toată viaţa ei se reducea la încercarea de a supravieţuii acestui job pe care nici măcar nu ar fi trebuit să îl primească. Ajungea acasă, se aşeza în faţa televizorului şi mânca într-una. Uneori se acuza pe sine pentru situaţia sa, alteori pe cei care o angajaseră. La ce bun acest chin şi luptă continuă? O colegă din celălalt secretariat, o secretară care se ocupa în exclusivitate de actele pacienţilor, fie ei staţionari sau ambulanţi din arhiva proprie a neurologiei, Kasia - căci toate polonezele păreau se numească fie Renata, fie Kasia - lansase zvonul că Luiza fusese angajată doar pentru că un bărbat în scaunul cu rotile dorise acest post şi pentru că nimeni nu era de acord ca această slujbă să fie preluată de cineva imobilizat în scaunul cu rotile şi cu multe alte probleme. Aşa că postul îi fusese oferit primei persoane care nu era în scaunul cu rotile şi aceea se întâmplase să fie Luiza. Asta aflase de la Renata cea din arhivă, care ştia de la Kasia de la ea de la Neurologie, cea care se ocupa de actele pacienţilor şi trecea regulat în arhivă. Polonezii erau un lung telefon fără fir şi dacă cineva spunea ceva, se afla în toate clinicile şi în toate serviciile aferente spitalului şi până şi în pivniţe fiecare cuvânt era repetat, iar dacă ceea ce spuseseşi ajungea la şobolanii din găurile din subterane corect, aveai doar noroc. Dar de obicei fiecare adăuga ceva, sau interpreta în manieră proprie cele auzite. De aceea se spunea că pe polonezi mai bine îi eviţi, dar fiind atât de mulţi, era practic imposibil. Exista o adevărată plagă de plonezi.

Luiza avusese nevoie de un nou job şi acceptase prima ofertă, mai ales că slujba îi fusese descrisă cu totul altfel decât se dovedise în realitate, iar o vreme a părut să plătească cu vârf şi îndesat această hotărâre precipitată. Dacă eşti un ausländer care nu vorbeşte limba perfect, nu cunoaşte foarte bine societatea germană şi nu are relaţii şi pile, posibilităţile de angajare sunt foarte reduse. Îşi dăduse însă seama că trebuie să existe un motiv ascuns. Aceştia nu erau oameni care să facă acte de caritate, teoria bărbatului în scaunul cu rotile părea perfect plauzibilă. În spatele ei pe raft, colega ei lăsase un maldăr de CV-uri cu toate secretarele care îşi doriseră acest job dar nu îl primiseră. Răsfoind pe ascuns documentele în care se putea citi negru pe alb câţi ani de experienţă aveau acele super-calificate secretare, se întrebase disperată şi exasperată de ce se află acolo. Sau ce va veni asupra ei în viitor. Poate că nu era ea o persoană prea încrezătoare în bunătatea oamenilor şi în intenţiile lor, cel puţin cele declarate oficial şi avea o înclinaţie spre neîncredere şi bănuială, aşa că starea de încordare nu o părăsi de loc. În lumea în care trăiau nu existau fapte bune. Ideea că ar fi ales-o pe ea ca să îi dea o şansă şi să îi facă un bine, o făcea de-a dreptul să râdă. Dar continua să vină la serviciu şi să încerce să ţină pasul cu toate cerinţele acestui job. Chiar dacă colega ei se ocupa de părţile mai grele şi prelua convorbiri telefonice care o depăşeau pe Luiza, era clar că o pregăteşte pentru a prelua din ce în ce mai multe sarcini şi că o învaţă totul, ceea ce nu însemna doar un post de ajutor în birou, nu o asistentă care să se ocupe doar de pacienţi, ci o adevărată înlocuitoare. Luiza avea, ce-i drept, ca sarcină principală, programările pentru pacienţii domnului profesor Spinner, acestea fiind trecute într-un calendar Outlook din mailul ei pe care-l împărţea cu colega sa, care avea de asemenea autorizaţie să îl vadă.

Zilele de joi, în care profesorul avea pacienţi, erau cele mai grele. Avea între nouă şi şaisprezece pacienţi, fiecare cu câte jumătate de oră de consultaţie. Toţi trebuiau înregistraţi în computer într-un sistem destinat pacienţilor, sistem care conţinea toate informaţiile lor medicale online.

Ca acum. Trezită brutal din amintiri de zarva spitalului, Luiza scoase la imprimantă o foaie cu etichetele pacientului, care era generată automat de către sistem. Alergă repede şi pregăti camera de consultaţii. Schimbă hârtia care acoperea patul de consultaţii pe care se întindeau pacienţii şi puse una nouă, aranjă prin cameră un pic, apoi invită următorul pacient să o urmeze şi să ia loc pe scaun în aşteptarea domnului profesor care avea să vină curând să îl consulte.
- Domnul profesor vine imediat la dumneavoastră, anunţă Luiza pacientul, deşi nici nu era adevărat, întrucât profesorul tocmai fusese chemat pe una din secţii la căpătâiul unui pacient a cărui situaţie se înrăutăţise brusc.
- Vă mulţumesc, mulţumi pacientul recunoscător.

Era un bărbat mai în vârstă cu aspect bonom, mereu cu un zâmbet pe faţă şi care aducea praline de fiecare dată când venea la consultaţie. De o politeţe pedantă, cocheta şi flirta generos cu ea şi cu doamna Engel.