Clinica este în formă de T şi se află într-un centru special alocat tuturor problemelor legate de cap. Acesta este uşor de găsit de şoferi şi de către pacienţi deoarece este zugrăvit în bleu ţipător. Mergi pe holul cel mare drept înainte pe lângă un ghişeu de informaţii şi a doua uşă la stânga este neurologia. Doar că nu trebuie să numeri uşile lifturilor care asigură accesul pacienţilor şi medicilor pe cele trei secţii de la etaj, ci te uiţi după uşile mari de sticlă care dau spre diversele clinici.
La baza T-ului neurologic se află intrarea la biroul rezervat pacienţilor cu asigurări de sănătate obligatorii la stat. Lângă perete, de jur împrejur, se află câteva scaune care să le uşureze bolnavilor aşteptarea. Pe măsură ce înaintezi pe piciorul T-ului, descoperi diverse birouri în care lucrează surorile alocate studiilor clinice, apoi vine biroul celor care se ocupă exclusiv de bolnavii de multiplă scleroză. Cabinetul pentru testele oftalmologie e pe dreapta, apoi urmează săli de consultaţie pentru alte diverse investigaţii medicale. Când ajungi în capăt, la bifurcaţie, dacă o iei la dreapta încep birourile medicilor primari şi între ele se află secretariatul lor, cu trei secretare ocupate fiecare la biroul său. Birourile lor sunt lipite unul de celălalt în centru. În stânga, tot aşa, de-o parte şi de alta a culoarului, secretariatul directorului clinicii, biroul directorului clinicii, cele trei toalete, bărbaţi, femei şi handicapaţi, cabinetul în care se face EMG-ul, biroul unui medic primar specializat pe diverse boli cerebrale şi bucătăria pe care neurologia o împarte cu clinica alăturată, cea de radiologie.
Doamna Engel, ţanţoşă pe tocurile ei subţiri şi lungi, cu părul blond frumos vopsit şi pieptănat, are aerul oricărei femei spre şaizeci care este devastată de insomnie şi de declinul bătrâneţii. Toate energiile vitale esenţiale, cândva prezente, tocmai o lasă de izbelişte. O marchează uscăciunea amară şi tristă a declinului. Atunci la început, modulându-şi vocea ca să pară mai tânără, imitând felul de a vorbi al tinerelor fete, i se adresase:
- Nu trebuie să vă îngrijoraţi, vă voi învăţa tot ce este nevoie să ştiţi. Încetul cu încetul veţi învăţa absolut totul despre neurologie. Mai mult de un an nu aveţi nevoie ca să stăpâniţi toate informaţiile necesare pentru a vă face munca perfect.
Luiza se gândise o vreme foarte bine, cântărind totul în minte, apoi spusese:
- Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare, începuse ea, este faptul că trebuie să răspund la telefon.
Doamna Engel râsese relaxată, ca şi cum această temere era complet neîndreptăţită şi eventuala viitoare colegă nu ar fi avut niciun motiv să se gândească măcar la asta:
- A, nu, staţi liniştită, nu vă pune nimeni la început să răspundeţi la telefon. Voi aştepta să vi se îmbunătăţească germana. Totuşi cu pacienţii vorbitori de engleză vă voi pune în contact. Înţeleg că ştiţi engleza foarte bine, conform CV-ului dumneavoastră.
- Da, adevărat. Aş putea desigur începe cu ei. Doar că trebuie mai întâi să aflu detalii despre boli şi despre medicamente şi tot ce are nevoie într-un astfel de caz, un pacient. Există un curs pentru asta, sau o listă cu instrucţiuni pe undeva?
Poate că exista, mai mult ca sigur, vreo şcoală medicală pe care s-o fi făcut înainte, care dura cine ştie câţi ani, dar secretara tăcu în privinţa asta. Era dispusă să-i acorde Luizei o şansă. Ce conta în afară de asta? Că habar n-avea de nimic, nu părea în momentul acela de vreo importanţă. Putea învăţa totul la faţa locului. Oricum în timp avea să-şi dea seama că doamna Engel simţea dispreţ pentru orice formă de învăţământ şi o considera inutilă. Din punctul ei de vedere studiul nu scotea decât idioţi pe bandă.
Conversaţia dintre ele cursese aşa, armonios, preţ de vreo oră. Secretara şefă o plăcea şi îi prezenta angajarea ei acolo ca fiind aproape sigură. Discuţia fusese întreruptă la un moment dat de apariţia profesorului Spinner, un bărbat distant, autoritar, rece, înalt şi grizonat. Fusese invitată la el în birou şi chestionată câte în lună şi stele. Ce a studiat, unde, cum, unde a lucrat, ce este soţul ei de meserie. Câţi copii are şi unde învaţă aceştia. De ce pleacă din arhivă. Ea răspunse la această întrebare prin afirmaţia deloc falsă, că îşi doreşte mai mult. Era o muncă prea uşoară pentru ea. Ceea ce nu era neadevărat decât parţial. Slujba era mult prea uşoară şi asculta un podcast în timp ce lucra, dar nu putea să menţioneze permanentele conflicte între colegi, intrigile şi presiunea asupra ei ca să fie de-o parte sau de alta. Nu putea să vorbească despre şefa obeză care venea cu curul în sus la slujbă. Care li se adresa de parcă erau servitorii ei personali şi se ocupa doar cu intrigi, în rest nu făcea nimic în birou. Nu era nimic de făcut pentru ea. Se plimba, făcea yoga oferită ca metodă de relaxare în pauze angajaţilor, pleca mereu în biroul unei alte poloneze din altă clădire şi stătea acolo mult şi bine. Nu putea vorbi nici despre pasiunea şefei ei pentru negri. Pentru că nu era profesional să facă asemenea afirmaţii despre foştii colegi. Trăiau într-o lume civilizată, şi asta însemna să nege că se întâmpla ceea ce se întâmpla şi să se prefacă. Totul era perfect şi lumea trăia într-o armonie exemplară de profesionalism şi corectitudine.
Ca să trăieşti într-o lume civilizată, prima condiţie este să te prefaci că aceasta este acea lume ideală care nu e, dar pretinde că ar fi. Să te prefaci că trăieşti în ceea ce se pretinde, într-o lume care e atât de îndepărtată de ceea ce se vrea să fie, încât orice asemănare este pur întâmplătoare. Nu putea să-i povestească noului viitor şef că la şefa ei actuală pe birou găseai romane scrise de diverşi autori africani. Era cu adevărat fascinată de cultura africană, nu numai de colegii ei negri, pe care avea ocazia să-i întâlnească la lucru. Titluri de romane ca Viaţa mea ca femeie de culoare, erau ceva obişnuit la ea pe masă. Schimba la ea pe birou cu consecvenţă mormanele de romane africane, înlocuindu-le cu titluri la fel de bizare, militante în fel şi chip. Partenerul ei de viaţă - deşi aveau o relaţie de zece ani abia se mutaseră împreună şi împărţeau cheltuielile pe din două, o practică standard în Germania - era arab din Etiopia. Pielea lui era cât se poate de închisă la culoare. Amantul, un prieten, pe care-l adusese să lucreze şi pe el pe undeva în spitalul uriaş, era un negru din Nigeria. Ai fi zis că şi în adâncul ei, sub şuncile gri tremurânde precum gelatina, care se bălăngăneau într-o parte şi alta când mergea, aspect fizic desăvârşit de sânii absolut uriaşi care-i atârnau până la buric, zăcea o femeie neagră neînţeleasă şi exploatată de o lume rasistă. Odată venise cu o fustă scurtă şi etalase o pereche de picioare groase şi deformate, gri, cu foarte multe vene, vinişoare albastre, vizibile şi proeminente. Renata, poloneza mai în vârstă, îi povestise Luizei că acum încă mai căpătase un simţ pentru modă şi un oareşicare bun-simţ în ale acoperitului cu cârpe, dar cu ani în urmă venea cu decolteuri exagerate şi fuste scurte tot timpul. Femeia se credea în mod evident o vampă. Iubiţii ei negri îi comunicau neîntrerupt calitatea ei ridicată ca amantă, cinci stele absolute, diamant preţios unic, şi o reasigurau continuu de sex-appel-ul ei irezistibil.
Dar nu era vorba că pleca doar din cauza şefei ei care-i teroriza, dar de exemplu un negru pe care-l avea mereu în faţa ochilor din cauza felului în care erau aşezate birourile şi pe care-l vedea moţăind la birou, sau mişcându-se atât de încet când manevra actele, de ziceai că e dat cu încetinitorul şi care nu prindea viaţă decât când apărea vreo femeie atrăgătoare prin preajmă, era un permanent stres pentru ea. Nu vorbea decât despre o grecoaică din secretariatul unei clinici din enormul complex de unde luau acte regulat. Părea în orice caz să fie convins că omul nu este făcut să muncească. Probabil considera că omul este făcut să facă amor toată ziua, având în vedere că fusese dat afară de la slujba de dinainte pentru că fusese prins făcând sex cu o colegă în toaletă.
Erau scandalurile continue, senzaţia de pericol şi de groază care îi apăsa pe toţi în permanenţă. Iar polonezii erau cei mai răi, în frunte cu şefa ei. Polonezii de acolo erau un soi de oameni perfizi, bârfitori, fără nimic sfânt, care şi-ar fi vândut şi mama. Mai era implicat în conflict şi biroul de vizavi, cel în care se scanau la propriu actele, unde găseai o hală plină de polonezi înrăiţi şi plini de otravă. Oameni săraci, cu vise distruse, care musteau de frustrare şi agresivitate şi dezvoltaseră în timp uneltele prin care să-şi ia revanşa faţă de societate, adică manipularea, minciuna şi perfidia. Să facă altora rău era hobby-ul lor, chiar şi fără motiv, ce conta. Singurul lor hobby pe care şi-l permiteau financiar era de fapt acesta, să facă rău aproapelui şi făceau uz de el cu generozitate. Nu aveau alt mod de a exista decât pentru a dăuna celorlalţi.
Dar ea nu i-a povestit nimic din toate astea viitorului său şef, domnul profesor Spinner, care îi vorbea calm şi distins despre clinica de neurologie.
- Nu cred că munca aici vă va pune probleme, începuse în ziua interviului, pe tonul lui calm. Este muncă de birou, nimic complicat. Sarcinile se repetă la infinit.
Luiza îl privise pe acel bărbat neutru, parcă deja grăbit spre altă întâlnire, mai importantă.
- Sigur că nu, voi învăţa tot ce este necesar. Sunt convinsă de asta.
- De când locuiţi în Germania?, o întrebase.
- De şaisprezece ani. Din păcate nu am lucrat, am stat acasă cu copii şi de aceea nu vorbesc perfect germana.
- Vorbiţi îndeajuns de bine pentru ceea ce avem noi nevoie aici şi restul vine cu timpul.
Profesorul Spinner stătuse în faţa ei, atunci de mult, picior peste picior, cu mâinile aşezate una peste alta pe coapsă, cu capul uşor într-o parte. Nu era nici frumos, nici urât, deşi probabil că per total era un bărbat atrăgător, chiar dacă în vârstă. Mai ales poziţia lui de autoritate era destinată să îl facă să pară mai înalt, mai frumos şi eventual chiar fatal. Dar ea nu găsise un motiv pentru niciuna dintre prezumţii. Totuşi îl plăcuse. Nu avea nicio trăsătură fizică de care Luiza să se agaţe ca să-l memoreze, să-l mai recunoască şi altă dată, în caz că îl întâlnea în hol. Era totul neutru la el, totul proporţionat în aşa fel încât rezultatul era o persoană cu totul medie şi indescriptibilă. Nu o privise decât în ochi. Nu se uitase la bluza ei şi la nimic altceva. La plecare observase că el este atent la rucsacul ei, probabil ca să îi ghicească starea materială şi eventual personalitatea, cine ştie, prin alegerea de design făcută. Ori o combinaţie de ambele.
- Aveţi de gând să vă întoarceţi înapoi în România?
- Nu, îl asigurase Luiza. Nu mai avem aproape nimic acolo. Aici avem apartamentul nostru. O viaţă. Nu şi-ar avea rostul vreo întoarcere acolo. Prietenii noştri sunt împrăştiaţi prin toate colţurile lumii, iar lucrurile merg în România din ce în ce mai prost.
La sfârşit, îi întinsese mâna pentru a o întâlni pe a ei şi o asigurase că va fi anunţată de hotărârea lor cât mai curând cu putinţă. Din partea lui este însă da. Totuşi, doamna Engel era cea care lua hotărârea finală, întrucât ea era secretara şefă.
Luiza îşi putuse forma o părere despre doamna Engel în mai puţin de trei luni. Secretara trebuie să fi fost frumoasă cândva, căci se comporta cu aura unei vechi glorii, încercând în continuare să pretindă că ar fi o vampă, deşi vremea aia trecuse binişor şi rezultatul actual era îndoielnic spre ridicol. Totuşi, nimic de condamnat la o femeie. Îşi purta părul până la jumătatea spatelui. Într-o zi venise într-un pulover tineresc, gri, care cădea şic, dezgolind un umăr şi începutul sânilor cu o neglijenţă tinerească, complet deplasată. Luiza gândise că luase puloverul din dulapul lui fi-sa. Îi acoperea trupul nici gras, nici slab, până la mijlocul coapselor ei relativ slabe, îmbrăcate de o pereche de blugi prea strâmţi. Pielea uscată şi smochinită, puternic bronzată la solar, îi atârna pe obraji şi era la fel de zbârcită şi în decolteul care anunţa prezenţa foarte voluminoasă a sânilor fleşcăiţi. Dacă te apropiai de ea, mirosea a babă. Tocurile ei de 10 centimetri aveau să îi anunţe Luizei sosirea la serviciu pentru multă vreme. Luiza, care nu era decât cu zece ani mai tânără, îşi privea viitorul în ea cu o tristeţe inefabilă.
Doamna Engel făcea o impresie foarte bună la urma urmei, poate severă şi bizar sexuală pentru o femeie în vârstă, dar avea un zâmbet binevoitor pe faţă şi chiar dacă acele trăsături aparţineau unei femei cumva nemulţumite de viaţă, cum puteai trage concluzia când îi surprindeai anumite grimase pe care le avea când credea că nu este privită, promisiunea pe care o făcea prezenţa ei era per total pozitivă. La urma urmei era o femeie trecută prin multe şi care avea nevoie de o colegă în birou, iar Luiza avea foarte multe de învăţat de la ea.
După o aşteptare de câteva luni, Luiza fusese anunţată telefonic că a primit slujba. Pentru a putea duce convorbirea cât mai privat posibil, ieşise din subsolul în care lucra la momentul respectiv şi pornise de-a lungul holului gri şi murdar. Ajunsese în capăt. Acolo deschisese uşa grea de metal care se deschidea cu efort, şi o luase pe scara care ducea la suprafaţă. Bucuria pe care o simţise la această veste fusese indescriptibilă. Reuşise să scape de nebunii din arhivă. Aceştia se băteau în continuare din cauza statisticilor, cine şi câte acte prelucrează, cum ar trebui prelucrate, cine se duce să ia actele de la diverse clinici şi mai ales se băteau pe tema concediului, cine este îndreptăţit să plece în concediu de paşte şi de crăciun, deşi o parte din colegi erau musulmani şi ar fi putut pleca oricând altcândva. Nimeni nu era dispus să-şi cedeze drepturile, doar ca să-l şicaneze pe celălalt. Una dintre poloneze dorea să îşi ia mereu concediu în aceste perioade, întrucât avea un tată bătrân în Polonia. La argumentul că cei care aveau copii trebuiau să stea cu copii acasă, neputând să-i lase în stradă de unii singuri, grădiniţa fiind închisă, şcoala sau ce aveau, ori să plece ca familie în concediu la mare sau la munte, ca orice copii cu părinţii lor, ea argumenta că tatăl ei este bătrân şi va muri şi că trebuie neapărat să-şi petreacă Paştele şi Crăciunul cu el, în timp ce copii aveau toată viaţa înainte... chiar şi fără părinţi. Dar în acel moment, marea nebunie era invenţia că Luiza ar fi făcut afirmaţia că o colegă a furat cafea, ceea ce Luiza nu spusese niciodată. La cea mai mică afirmaţie care deranja pe cineva, erai taxat prin cele mai abjecte mijloace. Se trăia după motto-ul: Eat or get eaten. Agresivitatea violentă în relaţii domina totul, erau ca nişte buldogi asmuţiţi unul asupra celuilalt. Chestia era că aveau un mic dulap în care îşi ţineau cafeaua cumpărată din cei cinci euro pe care îi dădea fiecare pe lună, bani din care în afară de cafea şi zahăr se cumpărau kilograme de bomboane. Luiza ajunsese să ia în greutate câteva kilograme fiind zilnic servită cu bomboane şi caramele sau praline de către şefa cea plină de toane, a cărei bunăvoinţă se rezuma la acel moment al zilei când îşi făcea tura printre ei cu borcanul de bomboane în mână. Nimeni n-o refuza pe nebună.
Plecase uşurată de la interviu. Apoi primise fericită vestea că a scăpat din arhivă. Se făcuse la acea vreme primăvară. Mai corect spus, exista în aer o promisiune neonorată de primăvară şi atât. München-ul era un loc cenuşiu şi ploios, peste care atârna un cer incert. Atmosfera încă nu se destinsese, încă nu apăruse niciunul din factorii care să faciliteze acea uşurătate şi veselie asociat primăverii. Dar pentru ea, această veste bună a primirii unui nou post era destul să considere că este primăvară. Stimulată de noua veste, o stare de euforie i se instaurase în suflet şi simţise nevoia să vadă oameni, unii mai compatibili cu ea decât haita de oameni cu care lucra şi cu care nu avea absolut nimic în comun. Cercul ei de cunoscuţi era însă foarte limitat. Totuşi trebuia să dea de băut. Cercul ei de cunoştinţe nu era numai limitat, dar şi extrem de nepotrivit. Cumva reuşise în acel moment să se vadă regulat cu două femei, una mai în vârstă decât ea cu şaptesprezece ani, iar cealaltă cu şaptesprezece ani mai tânără. Cea în vârstă, purtând un corset din cauza durerilor groaznice de spate, era fardată atât de puternic încât în ziua în care o văzuse fără fard nu fusese sigură că are de-a face cu aceeaşi persoană. În timp ce vorbise cu ea în acea zi, cuvintele îi tremuraseră nesigure, îi rămâneau în gât, nu ştia dacă nu cumva era victima unei farse. Totuşi forma corpului şi înălţimea îi spuneau că ar fi aceeaşi persoană. Iar cealaltă, prea tânără să nu fie preocupată doar de sine, încercând să pună pe picioare nu se ştie ce afacere pentru care avea nevoie de finanţare, nu a reuşit decât să-şi câştige aversiunea Luizei în momentul în care aceasta a avut sentimentul că doreşte s-o implice şi pe ea. Lumi care nu se intersectau, ci doar intrau în coliziune.
Dar relaţia dintre ele se rezuma la a străbate împreună München-ul cu sentimentul nerăbdării şi agasării reciproce. Decât să nu ai pe nimeni să bei o bere, mai bine accepţi orice, iar aici singurul criteriu fusese naţionalitatea, toate trei fiind născute în România. Toate trei se bucurau de oraş în felul lor, se ajutau una pe alta să îl descopere fiecare din unghiul ei, culinar, artistic. Dădea bine în pozele de pe facebook. Erai cu alţii în oraş, nu erai singur, aveai însoţitori, făceai parte dintr-un grup, din ceva, nu erai izolat. Era o ocazie să pui poze cu tine pe social media, să fii admirat, să vadă lumea că exişti. Pentru o secundă să pozezi în ceva ce nu exista. Într-o minciună. Terasele şi barurile la care puteai să te aşezi să-ţi bei apoi în linişte berea, privind spre ceilalţi, toate aceste vieţi necunoscute în defilare pe scena vieţii, culisând ele însăşi pentru o secundă pe retina altor necunoscuţi anonimi şi scufundându-se înapoi în anonimat, bere şi supe şi salate, clinchetul tacâmurilor, voci îngânând cuvinte.
- Anticamera profesorului Spinner, rosti Luiza în telefon, întreruptă din visare de ţârâitul strident al telefonului.
(va urma)