- Anticamera profesorului Spinner, bună ziua, rosti Luiza.
Forfota aceea simţită în spatele ferestrelor, un haos misterios şi totuşi controlat de legi necunoscute ei, pulsul acela seducător al acelui mic oraş în oraş. Acel complex de clădiri avea o suprafaţă considerabilă, îndeajuns de uriaşă ca să se infiltreze la ea în minte cu violenţă copleşitoare. Părea o scenă ireală, totuşi se petrecea cu adevărat, iar ea era protagonista. Cu toate acestea nu era sigură dacă visează sau nu.
Tot acel complex de clădiri era complicat de descifrat. Toate străduţele şi aleile din cadrul său nu erau de natură să facă viaţa uşoară cuiva. Unui nou sosit în niciun caz. Părea un labirint în care te puteai uşor pierde.
Era mai bine însă aici decât în arhivă. Cămăruţa în care era arhiva era îngrozitor de mică şi se afla într-un subsol. Ferestrele nu se mai puteau deschide după ce şeful de deasupra şefei ei făcuse o criză când descoperise că una dintre angajate spăla geamurile în timpul programului. Sub pretextul că ar fi putut avea loc un accident de muncă, a chemat un meşter şi a blocat ferestrele cămăruţei de sub pământ în aşa fel încât nu se mai puteau deschide decât o palmă. Lumina nu intra prin ele, iar aerul nici atât. Nu foloseau decât ca cei zece angajaţi să vadă picioarele celor care treceau pe stradă, mergând spre locuri mai bune decât subsoluri neaerisite, prăfuite şi pline de maldăre de acte care trebuiau prelucrate.
Ca să obţină acel post mizerabil din arhivă, fusese nevoită să trimită o sută şi ceva de Curriculum Vitae la toate firmele posibile care aveau oferte de joburi. În unele dintre aceste firme erau oferta doar pentru că plecau colegi în concediu. Ca cei rămaşi să nu fie nevoiţi să facă munca lor, pretextau că vor să angajeze şi te chemau pentru trei zile la probă. Te puneau să sortezi acte, să scanezi, să trimiţi scrisori, să faci ordine şi ale treburi mărunte, apoi te trimiteau acasă că au şi alţi candidaţi. Asta, tradus, însemna că vin colegii din concediu.
Suportase cămăruţa plină de teancuri de acte pe care ea şi colegii le scanau de greşeli şi le sortau atunci când documentele erau alandala, aruncate la un loc de secretare stresate de pe secţii, timp de un an. Suportase toate conflictele apărute între colegii ei, conflicte în care, până la urmă, reuşiseră să o implice şi pe ea. Colegi de acolo aveau aproape toţi studii superioare, ca şi ea, dar lucrau în arhiva aceea îngrozitoare şi transformau o muncă ridicolă şi prost plătită în sensul vieţii lor. Abordau fiecare detaliu cu ego-urile şi pedanteria celor cu studii, transformând totul în ridicol. Lucrătorii din arhivă veneau fiecare din alt colţ al lumii. Avea patru musulmani - din Togo, Nigeria, Etiopia şi Iran - un arab, doi negri şi un persan, patru polonezi şi o vietnameză.
Toţi aceşti domni şi doamne, ca să dovedească probabil că multiculturalitatea este o utopie, se apucaseră să se certe şi să se lupte unii cu alţii cu o îndârjire demnă de cauze mai bune. Partea cea mai deranjantă erau discursurile pline de ură ale musulmanilor la adresa culturii decadente vest europene. Urau totul aici, sistemul, politica, oamenii şi felul lor de a fi, totul era groaznic şi greşit şi în general totul îi făcea furioşi. Nimic nu era în ordine. Din păcate nici locurile din care veneau nu păreau mai bune. Ura împotriva femeilor şi dispreţul cu care le tratau îi făceau greu de suportat în cămăruţa mică. Pentru ei, femeile existau pentru un singur lucru.
Aşa că lumea văzută din pivniţă era de o apăsătoare insuportabilitate şi dacă doreai pentru o secundă să uiţi, nu aveai cum, întrucât tendinţa musulmanilor spre continuă filozofie nu lăsa loc nici pentru o mică şi anemică umbră de fericire. Trăiau într-o lume lipsită de speranţă, care se prăbuşea din ce în ce mai tare într-o spirală infinită a răului, şi nu era nimic de făcut decât să-i stai de veghe lângă mormânt şi să o deplângi.
Deşi germana ei nu avansase din cauze evidente, mai înainte de toate pentru că nimeni nu vorbea ca lumea germana în acel subsol, abia bălmăjeau câteva fraze incorecte gramatical pentru a se certa unii cu alţii, sau pentru filozofia lor fatalist-agramată, s-a trezit că merge la interviu pentru un nou post, cel de asistentă în biroul directorului de la neurologie. Suna nebunesc şi aşa şi era. Fusese nevoită să-şi caute altceva, plângerile la şef, şeful de peste şefă, nu duseseră la îmbunătăţiri în relaţiile dintre colegi. Şedinţe comune, discuţii interminabile. O mare pierdere de timp. Aştepţi ca lumea să-şi vadă de treabă şi să se poarte profesional, dar adevărul era că şefa obeză, cu părul strâns în permanenţă într-o coadă, venea nervoasă la serviciu şi trântea lăzile într-o direcţie şi alta, negrul din Togo adormea în faţa monitorului, unde se prefăcea că munceşte, iar când plecai cu el după acte de pe la vreo clinică, nu făcea altceva decât să folosească telefoanele din lift ca să sune în Africa şi să vorbească cu jumătăţile de oră, sau să folosească WLAN-ul gratuit al spitalului, întrucât el din salariul său nu-şi permitea să aibă internet. Întreţinea din salariul minim pe economie o nevastă şi două adolescente. În rest, colegii erau cu ochii doar după femei, încercând să prindă cât mai multă distracţie gratuită posibil, iar colegele stăteau doar să se bârfească şi să se certe.
Senzaţia de vis şi de ireal nu o părăsi în continuare. Ridică iarăşi receptorul.
- Anticamera profesorului Spinner, bună ziua.
Telefonul suna în continuu, iar ea repeta formula de foarte multe ori, prea multe, pe zi. Îi era teamă că dacă o trezeşte cineva brusc din somn, acestea vor fi primele cuvinte pe care le va rosti. Şi într-un fel, îi părea rău.
Locuia departe de München, într-un orăşel mic, unde ajunsese pentru că idealizase viaţa la ţară. Îşi dorise păduri şi câmpuri şi aer curat. Sfârşise prin a regreta că nu îşi luase ca orice om normal un apartament în München. Primăvara pe câmpuri se împrăştiau îngrăşăminte naturale, aşa că existau perioade în care nu putea deschide un geam din cauza mirosului de balegă. Deşi încercase să menţină relaţii bune cu alte mame de pe la grădiniţa copiilor sau de la şcoală, bariera lingvistică şi lipsa activităţilor comune deciseră soarta acestor încercări de împrietenire. Din păcate foarte puţină lume vorbea engleza. Unii nu o vorbeau deloc, alţii vorbeau prea prost ca să fie în stare să ducă conversaţii complicate. Plus că nici nu erau interesaţi. Pentru ea acel mic orăşel rămăsese la fel de străin şi de indiferent ca la început. Doar că spre diferenţă de început - când sosise din România constipată şi complexată în acea societate perfectă şi mult superioară - dezvoltase un dispreţ şi un scepticism sănătoase pentru acea lume care nu era cu mult diferită de cea din care venise. Diferenţa era mult prea mică în opinia ei, iar ea consta aproape exclusiv în bani. Cine are bani îşi permite să fie un pic mai bun şi un pic mai generos şi mai inteligent.
Dar aceeaşi oameni pe care-i ştia dintotdeauna mişunau pe străzile mai îngrijite şi mai curate şi având ceva mai mulţi bani îşi permiteau să se creadă un pic mai buni şi un pic mai civilizaţi. Şi probabil că aşa şi erau, dar nu cu mult. Recunoştea aceleaşi tipuri de oameni şi aceleaşi manifestări cu care era obişnuită. În esenţă lumea se ura şi se invidia şi îşi dorea răul ca peste tot, în acelaşi fel şi în aceeaşi cantitate. Iar ea găsea la fel de puţine puncte de contact cu această societate ca şi cu oricare alta. Când ajunsese la concluzia că nu ceilalţi sunt de vină, ci ea însăşi, hotărâse să accepte orice formă de integrare socială i se oferea şi să nu mai aştepte cai verzi pe pereţi. Societatea era la fel de primitivă şi caraghioasă ca peste tot. De aici, până la a se duce să facă un curs de recalificare ca secretară nu mai fusese decât un pas, pe care îl făcuse fără nicio problemă.
În ziua interviului şi-a ales cu grijă hainele, dorind să transmită cele mai sincere aspiraţii de seriozitate şi ambiţia clară de deveni într-o bună zi o bună secretară. Ca secretară aspirantă ce era, se prezentase proaspăt spălată pe păr, cu haine decente, nimic provocator în ţinută, totul neutru, fără decolteu, deşi bărbatul care le pregătise pentru interviuri la oficiul de muncă le spusese să nu fie proaste şi să arate tot ce au în dotare, să profite de toate avantajele cu care le înzestrase natura. Le şi arătase cum să-şi împingă sânii în faţă ca să pară mai mari decât erau. Ea găsise complet deplasat să facă prea mare caz de prezenţa unei perechi de sâni în inventarul anatomic, când nu se angaja drept vacă de muls sau vedetă porno. La urma urmei unora le plac sânii mari, altora nu. Depinde de gusturi şi ea nu avea cum să ştie de dinainte la ce să se aştepte.
Mai exact, atunci de mult, în momentul interviului, purtase o pereche de pantaloni kaki, cizme fără toc negre din piele şi un pulover negru simplu, fără brizbrizuri. Alesese neutralitatea ca opţiune de viaţă. Să nu ieşi cu nimic în evidenţă părea o strategie perfectă de supravieţuire. Nu se ştie niciodată pe cine întâlneşti. Fardată discret, a privit spre secretara şefă care a întâmpinat-o ca să o ghideze spre biroul directorului clinicii şi a constatat că sânii erau la modă în acel birou şi cu cât mai mari, cu atât mai bine. Nu că ar fi fost vreuna dintre ele tinere, dar unul dintre lucrurile învăţate între timp a fost că există mereu cineva pentru care eşti tânără şi atrăgătoare, oricât de babă ai fi de fapt. Şi cum directorul clinicii era cu zece ani mai în vârstă ca ea, deci 57, perspectiva se schimba categoric în favoarea ei.
- Nu trebuie să vă faceţi griji, munca aici este simplă, începuse binevoitoare secretara să-i explice. Nu are sens să vă simţiţi intimidată. Aţi avea diverse sarcini simple de birou, de exemplu să vă ocupaţi de actele pacienţilor. Asta faceţi acum în arhivă, nu? Vă ocupaţi de acte. Să le sortaţi pe raft, să puneţi în ele noile scrisori medicale, pe care înainte trebuie să le corectaţi în computer. Nu vă speriaţi nici de asta, în timp veţi înţelege scrisul domnului profesor şi oricum termenii medicali care apar în ele sunt mereu aceiaşi, se repetă şi până la urmă este uşor de învăţat limbajul medical.
Admisese că momentan cu asta se ocupa, cu corectarea şi citirea actelor şi că ceea ce urma să facă la noul loc de muncă nu părea peste puterile ei. Noul birou părea de vis în comparaţie cu subsolul luminat artificial, plin de lăzi cu acte prăfuite şi mucegăite, unde fusese obligată să lucreze.
- Toate actele se află în acest dulap, continuase doamna Engel arătându-i cu mâna care anume dintre dulapuri. Încăperea era plină de dulapuri. Ele aparţin pacienţilor pe care îi are şeful, domnul profesor Spinner. Nu primeşte decât joia pacienţi. Aceşti se prezintă la noi ambulant. Domnul profesor are practic foarte puţini pacienţi, majoritatea din străinătate, una dintre condiţii pentru a primi o programare la noi este să fie asiguraţi privat. Specializarea profesorului Spinner este Scleroza Multiplă. Este renumit în toată lumea pentru asta.
- Care sunt sarcinile mele?, întrebase Luiza dorind o descriere mai exactă.
- Ah, nimic complicat. Totul simplu. Oricine poate face munca asta. Deci trebuie să puneţi actele în dulap, să vă ocupaţi de pacienţi când vin la consultaţie. Haideţi să vă arăt cabinetul de consultaţii. Este camera imediat următoare după biroul şefului. Există şi o uşă care permite accesul din biroul lui în cabinet. Practic şeful intră şi iese în cabinetul de consultaţii direct de la el.
Doamna Engel o invitase pe Luiza să o urmeze. Ţoc-ţoc-ţoc... Zgomotul infernal în holul cenuşiu de spital. Luiza se întrebase cum de femeia aceea îşi putea menţine echilibrul pe tocurile de zece centimetri. În acelaşi timp gândise că este ieşit din comun de deplasat să porţi aşa pantofi într-o clinică şi încercase să descopere mecanismele psihologice unei astfel de alegeri. Femeia îi deschisese cu o cheie o uşă şi o lăsă să intre prima într-o nouă încăpere. Un birou cu un computer, două scaune de partea cealaltă pentru ca pacienţii să stea cu faţa la domnul profesor, o masă de consultaţii, o chiuvetă mică lângă uşă şi un coş de gunoi sub ea.
(va urma)