Terminaţi sau nu?

Uitându-mă la un documentar despre cântăreaţa de operă Edda Moser, am fost izbită de o afirmaţie de a sa. A spus că ea s-a născut deja terminată. În sensul de completă, perfectă şi că nu a avut nevoie de absolut nimic din afară ca să devină cine este. Interpretarea ei ca Regină a Nopţii din opera lui Mozart a fost aleasă pentru sondele spaţiale Voyager 1 şi Voyager 2, ca mostră de cultură pentru eventualele civilizaţii extraterestre. Practic această femeie ne reprezintă în faţa alien-ilor. Poate aceştia vor crede că toţi cântăm aşa.

Când s-a născut, era deja terminată, aşadar. Talentul ei perfect era acolo şi nu a trebuit decât să se lase descoperită. Să ofere ceea ce deja avea. Vocea ei unică s-a născut odată cu ea. Nu a trebuit să muncească să o obţină, nu a trebuit să facă vreun efort sau să se dea de ceasul morţii.

În fine, întrebarea mea este atunci, dacă nu cumva noi toţi nu ne naştem deja compleţi. În posesia tuturor lucrurilor de care avem nevoie şi nu mai putem face de fapt nimic.

Cât îşi poate depăşi cineva condiţia? Poate cineva, cu muncă şi perseverenţă şi educaţie şi efort, să devină ceva ce doreşte să devină, sau orice încercare este doar un efort inutil. Căci dacă nu a avut deja în echipament la naştere acele date spre care tânjeşte, se zbate degeaba. Se spune că succesul este unu la sută talent şi nouăzeci şi nouă la sută muncă. Dacă de fapt procentajul este exact invers? Dacă "pune osul la treabă dacă vrei să ajungi unde doreşti" este doar o răutate inutilă din partea celor care ne vor binele de fapt, doar că ei nu ştiu că ne fac foarte mult rău.

Are sens să te zbaţi, sau nu? Poate cineva să compenseze ce nu a fost genetic acolo, să compenseze pentru acele celule nervoase care-i lipsesc şi fac diferenţa dintre el şi persoana care şi-ar dori să fie?

Mă uitam pe Arte la un documentar despre David Bowie şi se vorbea despre perioada sa din Berlin şi viaţa acolo. Iar comentatorul povestea despre Berlin ca despre un oraş în care foarte mulţi artişti veneau pentru că se aflau în căutare de sine. Iar acum întrebarea vine, ce căutau ei? Ce înseamnă căutare de sine? Ca şi pentru mine, presupun că aşa-zisa căutare de sine se referă la acea acumulare de experienţe şi informaţii şi emoţii care să te transforme în cea mai bună variantă a ta. Uneori ai senzaţia că se repetă aceleaşi lucruri din nou şi din nou, doar că de fiecare dată actorii sunt un pic diferiţi, iar tu de fiecare dată reacţionezi un pic altfel. Uneori te gândeşti, iată, altă dată aş fi zis asta sau aş fi făcut asta, dar acum am fost mai înţelept. Nu complet înţelept, la urma urmei rămâi un idiot naiv, dar te-ai îmbunătăţit un pic. Uneori ai senzaţia că este ca un joc pe computer, se întâmplă acelaşi lucru, dar gradul de dificultate este mai ridicat, iar tu nu recunoşti că de fapt ai în faţă aceeaşi situaţie doar că mai dificilă, mai perversă, mai complicată, dar în esenţă aceeaşi. Iar tu ca boul cazi în cursă şi faci exact aceeaşi greşeală.

Dar ce efect are asta asupra talentului?

Ne căutăm pe noi, dar ne-am născut deja perfecţi. Adică suntem deja perfecţi şi nu putem adăuga nimic, oricât ne-am zbate. Nu putem deveni altcineva, pentru că nu putem să frământăm sinele ca pe un aluat de cozonac şi nu putem scoate dintr-o cocă sărată una dulce şi nu ne stă în puteri să ne regândim total. Să ne reinventăm. E doar o iluzie.

Atunci de ce nu suntem mulţumiţi şi nu acceptăm cine suntem şi mergem în căutare de sine? Ce să găsim altceva decât... sinele?! E ca şi cum ai pleca în căutare de ceea ce ai deja. Iar efortul de a deveni ceva de la tine din cap, este un masochism cumplit de care ne-am putea mai bine lipsi.

Pentru că ne-am născut deja terminaţi.