De ce scriu - Un an mai târziu

Deşi am scris deja în trecut despre lucrurile care mă motivează să continui să mă îndeletnicesc cu această activitate mai mult sau mai puţin inutilă, aceea de a scrie, acum sunt gata pentru o altă, diferită, declaraţie.

Scriu din devenire. Adică, aşa cum motivele mele pentru care fac anumite lucruri se schimbă în timp - pasiune, dragoste, ură, devenire, mărturie, fiecare pe rând sau mai multe deodată - acum pot susţine că acesta este modul meu de a atesta schimbarea, de a înţelege lucrurile şi pe mine. Dacă nu pun pe hârtie, nu sunt în stare să înţeleg ce se întâmplă. Este nevoia mea de a mă condensa în ceva abstract şi a dispărea în asta total. Escapismul meu necesar.

Lumea fără artă este un loc în care nu merită să trăieşti. O afirmaţie pe care o auzim des şi cu care sunt total de acord. Arta este o necesitate pentru omul ce ia contact cu brutalitatea şi cruzimea gratuită a lumii în care trăim. Este lupta continuă, a noastră şi a lumii care ne înconjoară, spre mai bine. O mărturie a faptului că se poate şi altfel, chiar dacă doar prin ficţiune. Este o atestare sinceră a faptului că impotenţele noastre proprii, haosul şi non-sensul şi urâţenia acestei lumii nu ne pot învinge. Atâta timp cât oamenii pot crea sens lucrurilor fără sens şi pot organiza haosul, pot crea momente de frumuseţe sau expresivitate care ne fac să ne îndrăgostim, încă putem s-o luăm de la capăt. Putem să ne trezim dimineaţa cu profunda convingere interioară că merită să ne trezim.

Are arta legătură cu viaţa sau ar trebui să aibă legătură cu realitatea? Sigur că nu. Nici una, nici alta. Chiar şi atunci când încearcă să ilustreze hidoşenia şi brutalitatea lumii în care trăim, tot nu reuşeşte să coboare atât de jos încât să cuprindă monstruozitatea limitării şi prostiei omeneşti. Poate să ilustreze un colţişor. Dar cel mai bine arta ştie să ducă pe cel care o priveşte sau o face într-un loc care nu există, şi am ajuns la concluzia că este cel mai bine aşa. Să îmbrace totul într-o minciună frumoasă. Să dea un sens lipsei de sens, să organizeze haosul, să ofere prietenie celor singuri, dragoste celor neiubiţi, să ofere un loc în care unii să poată fi ceea ce ar dori să fie şi nu sunt capabili să pună în practică, să le împlinească fantezia de a fi pentru o secundă persoanele care se doresc a fi. Acesta poate fi un sprijin real în viaţă. Un punct de susţinere. Un colac de salvare.

Dincolo de efectul curativ, terapeutic, de proiectare şi de exorcizare, de escapism şi oferit sens haosului, avem un loc, un cocon plăcut de siguranţă că existăm şi contăm. Cum îmi poate mie oferi aşa ceva faptul că mă uit / ascult Flautul fermecat de Mozart, n-aş putea să explic. Dar mă transpune într-o stare fără de care nu ştiu ce sens ar avea să trăiesc. Este un loc abstract în care nu eşti doar un competitor / concurent pe lumea aceasta, un rival, un inamic, cineva care trebuie distrus, redus la supunere sau anihilat, înlăturat, o gură în plus, o rotiţă a unei structuri brutale, cineva care ocupă spaţiul altora, respiră aerul care li se cuvine altora, cineva care stă în drumul altora. O piedică în calea celorlalţi.

Nu.
Există un loc în care eşti integrat.
În care poţi exista fără luptă şi în care eşti asimilat şi iubit.

Dar în afara acestor observaţii despre ce îţi poate oferi arta, eu personal scriu ca să pot respira sub apă. Şi pentru că, la fel ca Henri Murger, eu cred că arta este o religie. Şi că fiecare om are religia lui. Deşi marea majoritate a oamenilor nu au niciuna, sau singura lor religie este banul.

Eu scriu nu din ură, nu din dragoste, scriu ca să pot să mă trezesc dimineaţa şi să ştiu că există acolo toate premisele pentru conexiune cu oameni care mă pot înţelege, cu lumea externă şi integrarea mea într-o lume mai mare decât cea limitată, mărginită şi meschină pe care o străbatem cu pasul la propriu. O lume a libertăţii unde eşti liber să fii tu însăţi şi să nu mai fii izolat. O lume a întâlnirii.