De ce scriu

M-am uitat la interviul unui poet pe youtube şi am fost de ieri până azi complet îndrăgostită. Într-o stare aşa de plăcută, de graţioasă, da, ăsta e cuvântul, o stare de graţie. A trezit în mine tot ce e mai bun, dar stă adormit. M-a făcut să mă simt mai bine cu mine însămi. Am plutit aşa, sfidând gravitaţia... până în dimineaţa asta. Întâi am gândit, sfinte sisoie, ce frumos, liniştitor. El vine dintr-o altă lume, una pe cale de dispariţie. Dintr-o lume la care sperăm toţi, dar căruia el îi aparţine. De unde mai au unii oameni linişte şi echilibru şi sentimentul de timp? Eu cu nervozitatea mea permanentă, deoarece totul trebuia să fie deja gata de ieri şi nu am când să le fac pe toate, eu care sunt în permanentă criză, mereu îmbulzindu-mă spre înainte, orbeşte înainte, cu orice preţ şi orice ar însemna asta. Dând din coate, dând şuturi, împingând fără remuşcări. Forţându-mă să fac cât mai multe deodată, auto-exploatându-mă, chinuindu-mă să expandez picătura de timp pe care o am ca să intre încă ceva în ea, oricât de puţin, din tot ce trebuia să fi făcut deja ieri, de parcă m-aş afla în faţa plutonului de execuţie şi mereu în contratimp.

M-am gândit la felul meu scurt şi la obiect de a fi, cu aerul meu că totul îmi risipeşte timpul şi că toată lumea trebuie să se dea la o parte, să mă lase să trec ca să-mi fac treaba cât mai repede. Cine nu e rapid, îşi pierde jobul! Noi cei crescuţi jumătate acolo şi jumătate aici. Noi cei fărâmiţaţi şi împrăştiaţi, în permanentă schimbare, adaptare, luptă pentru aer. Care ne-am schimbat meseria de nenumărate ori, care a trebuit mereu să ne adaptăm sau să murim.

Şi apoi, respingând complet ce am auzit la el şi iniţial mă vrăjise, mi-am spus, da, lasă, asta e pură mişcare de marketing, ca la concursurile de Miss, toate vor pacea în lume şi să răspândească dragostea pe pământ, dând o speranţă de-o frântură de secundă tuturor celor care ştiu de fapt cu ce se mănâncă, m-am întrebat de ce scriu eu.

Scriu pentru că pasiunea mea a fost pictura. Asta iubeam şi la asta eram cel mai bună. A fost pasiunea mea şi aş fi pictat dacă nu era taică-miu care mi-a zis să fac ceva care să îmi asigure un job concret, stabil, cu o valoare solidă. Trăim în lumea reală, mi-a zis taică-miu. Lumea reală e monstruoasă şi nu are loc pentru cei slabi din punct de vedere economic. Produci, ai valoare, nu, dispari. Taică-miu nu a fost niciodată comunist, nu credea în proletariat şi nici în dragostea şi frăţia socialistă.

Scriu pentru că am ales designul după ce pictura nu s-a arătat adecvată pentru supravieţuire. Designul industrial, nu modă, să fim înţeleşi. Nu m-au interesat niciodată cârpele. Despărţirea de pictură a fost prima schismă în identitatea mea, dar am făcut ce a vrut taică-miu. Apoi pentru că a venit revoluţia, am lucrat ca grafic designer pe aproape zero lei la început, ni s-a spus că suntem studenţi şi de fapt învăţăm meserie acolo şi ar trebui să plătim noi cu bani de aduşi de-acasă pentru asta. Altă schimbare de job.

Scriu pentru că din primul meu salariu ca grafic designer mi-am cumpărat o geantă care nu era din piele şi am băut o cafea. Banii îmi ajungeau doar pentru una singură.

Scriu pentru că apoi am tot schimbat firmele, companiile, agenţiile, singura slujbă stabilă fiind la o companie de stat, unde nu exista presiunea dementă din alte companii. Dar pe mine m-a mâncat în cur, aşa că am plecat undeva unde mi se ofereau mai mulţi bani, şi altundeva, unde mi se ofereau şi mai mulţi bani, ceea ce nu însemna că eram bogată sau că mă alegeam cu ceva de pe urma acestor bani. Între timp ajutam şi acasă cu jumătate din salariu, pentru că tatăl meu se îmbolnăvise. Dar nimeni nu făcea purici pe nicăieri, toţi erau rotiţi, schimbaţi, plecau de bună voie din aceste minunate joburi, nici astea nu erau solide. Ajungeau unii dintre noi să lucreze pe rând în toate agenţiile de publicitate existente şi apoi să îşi schimbe meseria pur şi simplu.

Scriu pentru că atunci când întrebam când să fie gata proiectul, ni se răspundea: ieri! Iar dacă te făceai freelancer, păi atunci să vezi stres! Clienţi care nu te plăteau, dispăreau efectiv cu lucrarea ta! Agenţii de Headhunters unde dacă îţi trimiteai portofoliul ţi-l dădeau înapoi cu lucrări lipsă. Firme care încasau bani buni pe lucrarea ta, iar pe tine te plăteau cu mărunţiş. Aşa că asta m-a dus să-mi doresc doar să-mi întemeiez o familie, să mă fac gospodină şi să nu mai aud niciodată de publicitate! Alt cutremur în identitatea mea. Fuseseră ani duri de muncă grea, ştiai că trebuie să fii acolo dimineaţa, dar când te întorceai, nu ştia nimeni, rar mă întorceam înainte de 8. Era de la sine înţeles să fac ore suplimentare neplătite. Asta mai târziu, căci la prima firmă era de la sine înţeles să lucrăm şi nopţile fără să fim plătiţi. Aşa că să frec cratiţe şi să şterg copii la cur a părut o idilă roz şi fragedă, un vis incredibil, devenit realitate doar pentru cei aleşi!

Dar eu doream doar să expun o antiteză. Poetul, în interviul său, era întrebat de ce scrie. Şi răspunde că a început să scrie din frică de moarte. Eu scriu din frică de viaţă. Pe el îl duce mai departe dragostea pentru soţia sa. Eu scriu din ură. Poetul scrie din dragoste pentru soţia sa, şi vorbeşte calm şi blând, scrie pentru eternitate şi vine dintr-o lume pe care cred că am văzut-o cândva, poate a fost şi a mea odată, deşi e prea îndepărtat ca să mai ştiu când, sau dacă măcar e adevărat, o lume în care totuşi sper să-mi pun cândva capul. A avut un efect hipnotizator asupra mea. O vreme. Apoi m-am trezit.

Pentru că eu scriu contra stresului meu zilnic, şi contra nimicului, acest gol fără sens care se află sub tot ceea ce există ameninţă să mă înghită, şi pentru că ştiu că acestea sunt secundele vieţii mele absolut ireversibile, iar eu habar n-am ce să fac cu ele. Cum să le folosesc mai bine. Ce ar fi de presupus să fac cu aceste unice secunde care trec fără a se mai întoarce vreodată? Aceste clipe preţioase pe care le pierd acum în loc să fac ceva mai bun, habar nu am ce anume, tocmai asta e, asta mă omoară pe mine. Managementul timpului. Managementul priorităţilor. Cum să nu ne risipim viaţa. Dar mi-e teamă că oricât de preocupată aş fi să smulg ce e mai bun din posibilităţile pe care le am, eu nu fac decât să îmi bat joc de propria viaţă. Totul este doar o imposibilitate.

Scriu pentru că nu pot altfel. Dacă aş încerca să ucid scrisul în mine - şi am încercat - nu ar fi posibil.

Scriu ca să creez o falie în viaţa reală. Ca să organizez răul. Să îl fac suportabil. Ca să iert şi să mă salvez. Şi din dragoste pentru limbaj, ca formă de artă. Şi pentru dragostea neîmpărtăşită, pentru respingere, pentru prieteniile pierdute, pentru acest cimitir de amintiri monstruos, plin de strigoi malefici care îţi rânjesc în faţă sfidători. Pentru că a trebuit să-mi schimb iarăşi meseria când am descoperit că scrisul este doar un hobby şi m-am făcut secretară. Regulat schimbări la 180 de grade, în toate direcţiile, căutând posibilităţi de supravieţuire, schisme care au lăsat răni adânci în urmă, cicatrice care arată preţul supravieţuirii.

Scriu cu ură, ca şi cum aş bate pe cineva. Până şi literele le tastez pe laptop cu atâta forţă, că nu ştiu cât mai rezistă tastatura. Soţul meu mă întreabă uneori: Cu cine te cerţi (iar) pe internet? E convins că am un duşman secret căruia îi scriu mesaje de ură. Iar eu, uimită îi răspund, a nu, doar scriam la roman! Eu nu scriu din dragoste pentru nimeni, eu scriu ca şi cum aş înjunghia pe cineva, ca şi cum aş devasta o încăpere, ca şi cum aş refula toată urâţenia întregii acestei lumi care apasă pe mine, o lume în care ca să supravieţuim suntem nevoiţi să luptăm contra tuturor. În care, ca să supravieţuim, trebuie să ucidem pe altcineva.

Notă: Romanul "Omul cu ciocanul" de Simona Cratel este în curs de apariţie la editura Limes.