Ură, dragoste şi raţe

Ura se răspândeşte mai repede decât dragostea, spune cu ură lumea. Acum mi se impune şi să iubesc cu forţa. Trebuie să ne străduim de-a lungul vieţii să devenim nişte variante aseptice ale propriilor persoane, ca să fim pe placul celorlalţi. Nu al celorlalţi, ci a celor care doresc ca noi să fim previzibili şi buni cu ei. Să le oferim dragostea pe care o merită.

E duminică şi vreau să intru cu ceva la LiterNet. Nu am scris nimic şi nu am idee cu ce să umplu o pagină. Am intrat scurt pe facebook, am deschis un link, apoi am fugit mâncând pământul. Atâta am apucat, să citesc titlul unui articol.

Mie de fapt mi-este dor de raţe. Am avut o săptămână grea, ieri când m-am întors de la muncă eram complet în colaps. Am mâncat tot ce am găsit fără să-mi fie măcar foame. Psihic totul, mâncam ca să compensez ceva, parcă încercam să supravieţuiesc, să îmi ofer forţat o sursă de energie şi să continui să respir. Îmi plesnea stomacul de cât încercam să-l lărgesc mâncând ca un animal care n-a mai fost hrănit de-o lună. Era o senzaţie groaznică şi totuşi minunată. Mă simţeam ca un zombie ridicat dintr-un mormânt care vrea să redevină om. Am împărţit cu câinii pastele, o cutie uriaşă cu crănţănele, ciocolată şi un baton de halviţă. Am mai mâncat şi fructe şi am tot furat câte ceva de prin frigider mai departe, până m-am băgat în pat. M-am uitat la un serial, dar nu aş putea să spun cum se numea sau despre ce era. Cred că doar m-am holbat în ecranul televizorului.

Tot nu e o pagină?! Okay. Atunci să vorbesc despre raţe. Sunt în biroul decanului şi ferestrele dau într-o curte interioară cam de o sută de metri pătraţi, cu iarbă şi pomi, iar de câţiva ani vine o raţă în fiecare primăvară şi îşi cloceşte ouăle sub ochii noştri. Acum a devenit mamă a unsprezece boboci scandalagii, pe care îi supraveghea cu un aer competent, cocoţată pe un dâmb cu iarbă, în timp ce aceştia se buluceau piuind întruna în adâncitura cu pietricele ornamentale dintre geamurile birourilor şi parcela de iarbă. Colegele din alte birouri le-au adus containere cu apă, în care bobocii de raţă se bălăceau în soare şi pentru că erau prea mulţi îl răsturnau şi ţipau enervaţi, fără să înţeleagă nimic. Au primit şi mâncare, desigur. Prin geamul deschis le auzeam gânguritul continuu când ajungeau din nou în dreptul ferestrei mele, iar raţa mamă le răspundea câteodată. Uneori gânguritul era panicat, alteori o gâlceavă dulce. Ce să mai, o sursă de relaxare pentru mine. Priveam pe geam spre raţa care mă privea de dincolo de el cu obrăznicie, cu aerul, hei, ce faci, ţi-ai pierdut minţile, mi-e foame. Pfff.... Tot nu am umplut pagina.

Okay, o să povestesc mai departe. Ei bine, au venit ăia de la Protecţia Animalelor să ne ia raţa şi bobocii. Întâi au venit unii probabil mai puţin experimentaţi, care nu au reuşit să prindă raţa care evident că îşi lua zborul când se apropiau. Bobocii erau deja închişi într-o cutie când o fugăreau pe proasta asta de raţă şi piuiau a dramă, strident, panicat, de m-am gândit, fucking shit, de ce trebuie să asist eu cum îi sunt luaţi copii unei mame şi ea este la rândul ei fugărită ca să fie prinsă? Şi de ce am reînceput eu să mănânc carne? De ce am mâncat eu pieptul unei astfel de creaturi inteligente, apte de supravieţuire fără niciun ajutor din partea statului, care are sentimente pentru puii ei şi nu face nimănui niciun rău? În fine, hai că mă apropii de capătul de jos al paginii. Important este că peste câteva zile au venit unii experimentaţi, care au prins-o cu ajutorul unei plase mai întâi pe mamă şi apoi au adunat cei unsprezece boboci. Drama a fost scurtă, eu am avut inteligenţa să închid de la bun început geamul să nu mai aud, iar raţa şi bobocii sunt istorie. Aşa că ieri, liniştea din curtea interioară a fost resimţită de mine cu greutate apăsătoare, a apăsat pe mine cu o tonă de plumb, am privit nostalgică pe geam cum soarele lumina iarba şi cei câţiva pomi înfloriţi, dar nu a mai fost la fel. Nu m-am mai simţit înveselită cu adevărat, transportată instantaneu într-un loc extraordinar, luminos şi cald, într-un loc nedefinit unde am fost foarte fericită cândva, iar timpul în sine era expandat într-o uriaşă veşnicie. Habar n-am ce loc ar trebui să fie ăsta. Probabil o abstracţiune a mea. O lume fierbinte şi tandră, care mă îmbrăţişa cu dragoste. În contrast cu fiecare sarcină de zi cu zi, o sarcină după alta, cu efortul meu să ţin totul sub control, să nu uit ceva, să impun priorităţi, să organizez. În contrast cu lupta mea să îmi perfecţionez germana. Chiar mă gândeam acum după ce au plecat raţele, că e timpul să-mi iau un amant neamţ, să pot vorbi germana ca nemţii, dar adevărul este că ce germană poţi învăţa într-un astfel de caz, am avut amant italian şi singurul lucru pe care îl pot spune în italiană este: Am o pulă mare.

A, dar cum a fost cu Bond No. 9. Am avut o mostră din parfumul lor Madison Avenue şi când te dai cu el eşti instantaneu dus departe, vrăjit, toate amintirile superbe dintr-o viaţă de om, amintiri dureroase şi adânci şi de fericire sau nefericire maximă au fost adunate de ăştia în aroma acestui parfum. Cel puţin pentru mine. Când mă pişam la baie şi stăteam aplecată cu capul între genunchi, chircită pe toaletă ca să mă şi odihnesc în acelaşi timp, parfumul ăsta aproape că m-a făcut să plâng. Sigur că nu o să mi-l cumpăr, şi nu numai din cauza preţului, dar şi pentru că nu aş dori să creadă lumea că sunt vreo arăboaică milionară călătorind incognito. Că ăştia se dau cu parfumuri de o mie de euro.

Okay, aici pot să închei. Mi-am făcut datoria, pot intra cu ceva mâine la LiterNet. Cu câteva cuvinte ale mele, cuvinte reale, dure şi reci, despre dragoste şi ură şi raţe. Unde am scris despre raţe, e deja clar. Dar unde am scris despre ură şi dragoste trebuie să vă gândiţi singuri.

Notă: Romanul "Omul cu ciocanul" de Simona Cratel este în curs de apariţie la editura Limes.