Fiecare locuieşte pe partea sa de stradă

Aici, în apropierea München-ului, unde locuiesc eu, este înnorat. Soarele ba apare, ba dispare sub o perdea inestetică de nori, nedefinibilă, o succesiune de griuri murdare, zdrenţuită şi ciuruită, ca o cârpă veche aparţinând unui cerşetor. Uneori norii sunt frumoşi, nu ştiu dacă sunteţi de aceeaşi părere. Atunci când sunt impecabili de albi sau de negri, există ceva în ei, nu ştiu ce anume, absolut fascinant. Nu vorbesc despre cazurile în care norii par a fi luat forma unui animal sau când cineva îl recunoaşte în ei pe Iisus ori pe Michael Jackson, ci vorbesc despre frumuseţea norilor în genere. Nu este cazul acum, aici, azi. Azi este urât înnorat, nu frumos înnorat. Cerul este plin de pete printre care se strecoară uneori soarele şi simţi că dincolo de nori e un albastru cristal şi o frumuseţe calmă. Dar nu. Realitatea e alta. Ca o femeie frumoasă îmbrăcată în zdrenţe. Nu ştiu ce-mi veni să scriu asta, cerşetori, femei îmbrăcate în zdrenţe, habar n-am ce e cu mine.

Mai bine ar fi să vă gândiţi la faptul că este un fluviu pe cer, un fluviu uriaş, format din apă, asta face totul şi mai fascinant. Un fluviu pe cer.

Dar nu aş fi ieşit oricum din casă. Acum, cu coronavirusul, s-a rupt filmul în multe privinţe şi nu am idee dacă va mai fi ce era înainte. Şi nu în vreun fel spiritual, ci mă întreb dacă lumea va mai intra într-un restaurant de frică să nu-i scuipe cineva un coronavirus în supă, oricum este mai igienic să-ţi găteşti singur acasă. O româncă de pe aici care lucra într-un restaurant mi-a spus că dacă aş fi o zi cu ea în bucătărie, acolo unde este preparată mâncarea, nu aş mai călca niciodată într-un restaurant. Poate a exagerat. Eu aşa sper. Mă întreb dacă o să mai intre cineva în magazine să caute printre vrafuri de ţoale, să se uite ce mai e la reduceri sau ce poate găsi din întâmplare şi cumpăra, deşi nu are nevoie de nimic. Să te duci să vezi dacă găseşti ceva, chiar dacă nu-ţi trebuie, hai că e un pic redus şi este o uriaşă ocazie... Doar să te uiţi, să îţi piezi aşa vremea aiurea să te relaxezi, ba chiar să şi scoţi cardul ca să arăţi că poţi, că eşti capabil să plăteşti pentru bluza ta, întrucât ai un job şi eşti adult şi faci ce vrei. Şi toate rahaturile cu care te înconjori te înscenează pe tine, poţi să comunici prin asta, poţi să pretinzi, poţi să minţi, poţi să faci ce vrei. A, sigur, am uitat, poţi să îţi faci poze şi să le pui pe facebook înscenându-ţi o viaţă de vis şi o existenţă pe care nu o ai, pentru că fără spectatori nu are niciun farmec. Eşti un "artist" fără audienţă. Să te înscenezi drept vedetă. Nasol e doar pentru cei care te cunosc în viaţa reală şi ştiu cu ce te ocupi în realitate. Dar oamenii care pretind pe facebook că sunt ceva ce nu sunt, nu fac nimănui niciun rău. Din contră. Mulţi îşi doresc să fi fost altcineva decât sunt. Nu e nimic rău să îţi doreşti să fi fost faimos, chiar dacă nu ştii să faci nimic. De exemplu mie mi-ar fi plăcut să fiu un scriitor care scrie chestii pe placul tuturor, doar chestii pozitive, acceptabile social, care să nu fie triste sau deznădăjduite, asta clar că nu se vinde. Cine poate vinde aşa ceva!? Mi-ar fi plăcut să depăşesc faza de underground, să devin un mainstream writer, eventual să ajung şi în manualele şcolare, dar eu nu pot decât să fiu eu însămi, adică cine am învăţat să fiu în cei 17 ani de când scriu: un scriitor de nişă, noir nu blanche. A new beat generation.

Aţi observat câţi români sunt foarte activi pe facebook? Şi nu acum cu corona, când mulţi stau acasă, ci şi înainte de statul acasă. Voi vă daţi seama?! Unul care este să zicem zilier pe câmp, se opreşte pentru cinci minute din dat cu sapa, îşi şterge cu dosul mâinii sudoarea, îşi scoate iPhone-ul şi postează ceva furios la adresa lui Iohannis. Sau o vânzătoare îşi face un selfie seducător - glamourous - în care pare vreo actriţă de la Hollywood, exact înainte de a se reîntoarce la pus marfa pe raft. În virtual toată lumea îşi poate trăi fanteziile. Poate oferi o fantezie frumoasă privitorilor. Aceştia chiar vor crede că eşti cineva important. Fiecare poate întrupa ceea ce urăsc şi admiră în acelaşi timp ceilalţi. Nu am auzit să fie ceva rău în asta, dar când au timp? Iar unii, deşi în profil scrie că ar munci, apar cu nenumărate postări pe zi. Cum se munceşte, bre, în România? În fine, îmi veţi spune că oamenii sunt foarte prost plătiţi şi de aceea nu sunt motivaţi. Ştiu. Înţeleg foarte bine. De câte ori vin în România nu sunt chestionată decât despre bani. Ce salarii sunt aici în Germania, cât câştig eu, toată lumea nu vorbeşte decât despre preţuri, costuri, cu cât s-a scumpit totul. Doar despre bani. Pentru că este un subiect dureros goana după o sursă de existenţă. O permanentă luptă care nu mai ia sfârşit. Va lua sfârşit în mormânt. Şi îşi imaginează că eu trăiesc pe un iaht şi mă şterg la cur cu bancnote de o sută de euro. Oricum ai lua-o şi orice ai răspunde, oamenii vor fi mereu nemulţumiţi. Taximetriştii vor simţi şi cel mai subtil accent în vorbire, precum nişte câini de vânătoare prada, orice neconcordanţă în îmbrăcăminte, au ei aşa un al şaselea simţ şi te vor plimba prin Bucureşti pe drumuri aiurea, cumva ştiind că nu mai cunoşti Bucureştiul cu adevărat, ca să mai câştige câţiva euro la cursă, şi oricum sunt zone în care nu ai fost niciodată nici când locuiai acolo, adică în primii tăi treizeci şi unu de ani minunaţi din viaţă. Fiecare locuieşte pe partea sa de stradă.

De aceea spuneam că eu mi-aş fi dorit să scriu ceva optimist, pozitiv, social acceptabil, pentru că unor oameni ca cei pe care tocmai i-am descris mai sus, nu le poţi sune că nu există nicio şansă, ei te vor duşmanul, vor să întrupezi ceva împotriva cărora ei luptă. Nu vor să audă de fapt nimic. Nimeni nu vrea să audă nimic. Doar pe sine urlând într-una.

Notă: Romanul Omul cu ciocanul de Simona Cratel poate fi comandat la librarie.net/p/382961/omul-cu-ciocanul.