Imperfecţiunea perfectă cu iz de improvizaţie diletantă

Cerul e albastru şi trandafirii sunt roşii, dragostea e pură şi copii sunt inocenţi. Mamele sunt protectoare şi bărbaţii sunt puternici. Maria e virgină şi femeile nu spun niciodată pula. Albul e alb şi negrul negru. Iar eu n-ar trebui să am acum o migrenă. Nu mai ştiu de la ce-a pornit, de la un comentariu de pe facebook probabil, dar nu m-am pregătit, nu mi-am făcut lecţiile. Poate pot să copiez de la careva? Care o are pe asta cu perfecţiunea, că deşi eu par să fiu permanent nemulţumită că lucrurile nu sunt perfecte, nu-mi dau seama nici eu la ce mă raportez. E ca un instinct, e ceva automat care este prea de zi cu zi ca să îl mai percepi. Ştie pantera că e panteră? Ştie ea ce standarde are? De unde ştie care carne are gust mai bun?

Ar fi trebuit acum să scriu despre dorinţa noastră ca lucrurile să fie perfecte, totul să fie perfect şi despre veşnica şi trista suferinţă că trebuie să ne adaptăm unor alegeri second hand. Că nu putem negocia cu universul ca geanta perfectă să nu coste peste o mie de euro, vacanţa de vis să nu coste cât costă şi bărbatul ideal să nu fie deja căsătorit. Sau ceva de genul ăsta... Iarăşi m-am apucat în ultimul moment să scriu pentru LiterNet, aşa că o să improvizez la greu. Ideal ar fi să mă pregătesc din timp cu un text, să-l recitesc de câteva ori, să îl rescriu, dar nu numai că nimic nu poate fi perfect, ci nimic nu este perfect şi trebuie cumva să ne mulţumim cu imperfecţiunea care este.

Realitatea este o derivare de la ceea ce reprezentau aşteptările noastre. Aşteptările noastre sunt ca în filmele americane, infantile şi ridicole. Sunt manufacturate artificial, în timp ce se freacă la cur şi fac mişto de propriile băşini mentale, de artişti care vor să-şi vândă marfa jucându-se cu ceea ce stă mai ascuns în noi şi este mai fraged: fantezia unei lumi ideale. Echipa este formată probabil din zece scenarişti dintre care doi sunt homo, patru dependenţi de droguri şi incapabili să menţină vreo relaţie cu altă persoană umană, doi au fost violaţi în copilărie, unul are cancer, doi sunt autişti, altul e obez, unul e urât ca un cur, pardon, erau de mult zece. Iar această echipă croşetează un scenariu perfect la care să plângem noi şi ne arată ce ne-am dori noi de fapt. De unde luăm toate lucrurile imbecile în care credem? Pentru că aşa, în felul ăsta, avem tot timpul impresia că trăim viaţa altcuiva. Atât de diferit este ceea ce credeam noi că trebuie să fie, în comparaţie cu ceea ce este în realitate. Altfel nu ne-am plânge toţi încontinuu. Nu ne-am mai deprima. Dacă am renunţa la toate aşteptările pozitive, lumea în care trăim ar părea deodată minunată. Dacă te aştepţi numai la rău, faptul că într-o zi nu s-a petrecut nicio catastrofă, este fantastic. Asta e filozofia mea.

Dar există totuşi speranţă. Uite, de exemplu eu am ceasul perfect, pantofii perfecţi şi sutienul perfect. Da, pentru mine există aşa ceva. Iar când ai sentimentul că ai ajuns undeva, că ai ajuns unde trebuie, o nelinişte existenţială dispare din tine. Nu mai eşti un mănunchi de frici incontrolabile. Neliniştea mea că nu voi găsi niciodată ceasul perfect s-a spulberat. Dar îmi caut de câteva săptămâni pe internet şi o geantă perfectă, vreau una foarte bine organizată, în care să fie loc special pentru pixuri, agendă, dosar, telefon mobil, portofel, umbrelă, sandviş, laptop. Nu pot să explic ce angoasă existenţială îmi poate crea gândul că aşa ceva poate să nu existe!

Faptul că dragostea s-ar putea să nu existe, sau prietenia nu există sau că oamenii îmbătrânesc şi mor, ori se îmbolnăvesc şi mor, nu îmi provoacă nicio zbatere de pleoapă. Dar că nu găsesc o geantă pentru serviciu, mă distruge moral. Nici nu ştiu de ce oamenii comentează la textele mele că ar fi triste, eu cred că ei trăiesc într-o altă lume. Unde albul e alb şi negrul e negru. Iar trandafirii sunt roşii. Eu pur şi simplu trăiesc pe unde joase, unde oamenii râgâie, înjură şi sunt plini de bube, slăbiciuni, vicii şi sunt proşti de bubuie. Totul este plin de defecte şi de imperfecţiuni şi de inconsecvenţe şi lucruri care se bat cap în cap şi dau pe dinafară de ambiguităţi. Dar, domne, am un ceas perfect!

Asta este lumea în care trăim. Cerul e un gri murdar. Trandafirii au început să se ofilească şi au pete întunecate pe ici şi colo. Trebuie în permanenţă să ne ferim de pericole şi cu diplomaţie să evităm dezastre. Dar îmi amintesc că a fost o vreme în care orice mi se întâmpla, credeam că aşa era cel mai bine, că aşa trebuia să se întâmple şi totul mergea spre bine. După aia am învăţat că singura modalitate în care poţi face ceva, este când binele e smuls cu forcepsul din pântecul răului. Că trăim într-o lume coruptă, agresivă, în care eşti imediat călcat în picioare dacă nu te transformi tu însuţi într-un cui. O lume în care nu există dreptate şi lucrurile sunt imperfecte. Dar asta nu este depresie, ci claritate. Eu nu sunt deprimată, eu sunt realistă. Să lăsăm idealiştii să schimbe lumea, ăia cu cerul e bleu şi trandafirii sunt roşii... si alte căcaturi d-astea şi să ne mulţumim că am supravieţuit. Uneori supravieţuirea e destul. Să-i lăsăm pe idealişti să caute fericirea, dragostea şi dreptatea.

Eu sunt prea ocupată să fiu fericită cu mine însămi pentru aşa ceva.

Notă: Romanul Omul cu ciocanul de Simona Cratel poate fi comandat la librarie.net/p/382961/omul-cu-ciocanul.