"Ştiu", am spus.
În fine, nu ştiam nimic despre el, cine este, cum se numeşte, ori cine anume era femeia, ştiam doar că soţul meu nu se mai întoarce acasă. Eram nefardată, nespălată şi nu apucasem nici măcar să mă pieptăn, deşi era ora unsprezece.
"Aţi dori să ne întâlnim să vorbim despre asta?"
"Nu", am spus.
"Nu vă pasă?"
"Nici cât negru sub unghie."
"Nu ştiu ce să cred despre dumneavoastră."
"Nu trebuie să credeţi nimic."
"Nu vă iubiţi soţul?"
"Nu."
"Eu îmi iubesc prietena, înţelegeţi? Aş vrea să discutăm despre ce s-a întâmplat."
"Nu mă implicaţi în aşa ceva. Lăsaţi-mă în pace."
"Aveţi o reacţie ciudată. Nu înţeleg ce este între soţul dumneavoastră şi dumneavoastră, dar nu pot să ascund că mă simt foarte iritat. Credeam că o să mă ajutaţi să îmi recapăt femeia."
"Aţi greşit. Aţi gândit greşit. Aţi calculat greşit. Nu ştiu ce să vă spun."
"De ce nu vă iubiţi soţul?"
"Nu e treaba dumneavoastră."
Apoi am închis.
Am trântit de colo colo farfuriile prin bucătărie, încercând să fac ordine. Podeaua din bucătărie era plină de pete de mâncare. Tigăile erau aşezate una peste alta într-un turn instabil. Peste tot resturi de ingrediente de la sesiuni de gătit mai apropiate sau mai îndepărtate în timp. Chiuveta era murdară şi înfundată cu un amestec slinos de lucruri imposibil de identificat.
Apoi telefonul a sunat din nou.
Respira la capătul telefonului.
"Ce vârstă aveţi?"
"Patruzeci şi unu'."
"Sunteţi atrăgătoare?"
"Nu ştiu... Nu. Poate... Nu ştiu ce întrebare e asta."
"Vreau să fac sex cu dumneavoastră."
Am trântit receptorul în furcă.
A sunat din nou. Cu un efort uriaş, am străbătut holul. Am aşteptat cu receptorul la ureche, respiraţia îi era la fel de egală. Bărbatul a rostit calm:
"Numele meu este Alessandro. Ştiu că numele dumneavoastră este Silvia."
Am tăcut, aşteptând. Ştia însă că sunt acolo, la capătul firului.
"De ce vă urâţi soţul?"
Am făcut o pauză mai întâi.
"Nu îmi urăsc soţul. Asta este o presupunere pe care aţi făcut-o de unul singur."
"V-a dezamăgit că a fugit cu prietena mea? "
"Nu."
"De ce nu v-aţi despărţit de el dacă îl urâţi?"
"Pentru că nu îl urăsc."
"Nu trăim în Evul Mediu."
"Nu."
"Câte kilograme aveţi?"
"Ceee?!"
"Am întrebat câte kilograme aveţi. Ce înălţime?"
"Nu ştiu ce legătură are asta cu conversaţia noastră."
"Haideţi să ne vedem. Mă simt foarte atras de dumneavoastră."
"Nu, mulţumesc."
"De ce nu? Daţi-mi un motiv."
"Vreţi să futeţi cu violenţă femeia celui care v-a luat iubita."
"Da. Vedeţi ceva greşit în asta?"
"Sună a viol."
"Oh, doamnă, o voi face încet, delicat şi pasional, şi atât de bine, încât vă veţi întreba de ce iubita mea a plecat cu soţul dumneavoastră. Vreau să vă dovedesc că nu de asta."
"Nu trebuie să-mi dovediţi nimic."
"Aveţi prietene?"
"Nu."
"Să înţeleg că vorbiţi cu mama despre problemele dumneavoastră?"
"Nu mă înţeleg cu mama."
"Vedeţi? Aveţi nevoie de mine. Eu sunt singura dumneavoastră şansă să treceţi cu brio peste această criză existenţială. Cine credeţi că vă poate înţelege mai bine decât mine? Nu suntem oare în aceeaşi situaţie?"
Am râs.
"Nu cred, domnule, sincer vorbind, să am nevoie de dumneavoastră..."
"Spune-mi Alessandro."
Am tăcut. Totuşi nu am închis. Vocea lui baritonală avea un oarecare efect. M-am trezit întrebându-mă cum arată. Trebuie să fi fost de vârsta mea, nu îl credeam în stare pe soţul meu să umble cu femei mai tinere. Oare era brunet? Trebuie să fi fost brunet, Alessandro era un nume italian. Era scund, era înalt? Vocea aceea se apropia de mine într-un mod neruşinat. Era ceva neobişnuit. Nu o situaţie cu care să te loveşti zilnic. Eu, ca orice femeie care nu mai era tânără, nu mai cunoşteam aşa o obrăznicie de secole. Trecuse prea mult timp de când eram căsătorită, îngropată sub temelia căsniciei, un şoarece gri fără nicio culoare şi nici un apetit.
"Ce faci mâine?", m-a întrebat vesel.
"Mâine dimineaţă trebuie să fiu la doctor", am spus, şi nu minţeam deloc.
"Iar după aia?"
Am tăcut. După aceea aveam să mă târăsc spre casă, aveam să descui uşa casei, să pătrund în liniştea mormântală şi aveam să aştept. Fără să aştept nimic. Nu era nimic de aşteptat.
"Eu am un metru şaptezeci şi opt, şaptezeci de kilograme, păr gri, ochi verzi. Voi purta o cămaşă roz, ca să fiu sigur că mă recunoşti şi că nu mai e nimeni ca mine acolo. Te aştept în Marienplatz."
Am pus telefonul în furcă. M-am îndreptat spre bucătărie. Am început să umplu maşina de spălat vase. Am luat farfuriile una câte una şi am vărsat resturile în gunoi ajutându-mă de o furculiţă. Unele zăceau aşa de o săptămână şi erau greu de curăţat de resturi. Şerveţele mototolite, pahare cu conţinut neclar. Când maşina a fost plină până la refuz, am apăsat pe butonul de pornire şi am privit în jur. Trebuia să repet acelaşi proces de încă două-trei ori pe puţin. Cratiţele erau partea cea mai dificilă, dar nu mă puteam hotărî să spăl nici măcar o parte din ele de mână.
Ronţăind la un morcov, m-am reîntors în dormitor.
Dormitorul nu era mare, dar aveam un pat uriaş, din lemn natur. Partea lui de pat era neatinsă. De sub pat se vedea o pereche de şosete care îi aparţineau. Pe noptiera mea, într-o vază mică de sticlă violet, caraghioasă, care probabil era gândită ca suport pentru o lumânare pătrată, era trandafirul de plastic pe care îl câştigase pentru mine la un târg. Trăsese cu puşca în baloane colorate.
Am stat aşa fără să fac nimic până când ceva m-a trezit din reverie.
Afară, ca la comandă, începuse să plouă torenţial.
(va urma)