Coronavirus Stories. No. 3

Dimineaţa la trenul de şi 28 eram mereu aceleaşi persoane. Aproape că formam un grup de prieteni apropiaţi, dar nu vorbeam unul cu celălalt, doar ne salutam, deci prietenia era una discretă, un fel de secret comun, o complicitate subtilă. Tuturor ne plăcea să mergem în faţă, lângă locomotivă. Acolo sunt cele două şiruri de scaune poziţionate faţă în faţă. Erau poliţista cu câinele poliţist cel nervos, cu botniţă, bărbatul blond aproape chel în jur de treizeci, cu faţă de geek, brunetul cu ochi albaştri cam de vârsta mea, adică spre cincizeci, blonda tânără şi planturoasă care arăta ca o secretară pe cale de a deveni obeză şi eu, secretara.

Acum, din cauza pandemiei, sunt nevoită să iau metroul de suprafaţă care vine mult mai devreme, niciunul dintre vechii mei cunoscuţi nu apare pe peron, iar eu mă sufoc sub mască. Nu pot să respir ca lumea, mă enervează, mă mănâncă, mi se aburesc ochelarii de la respiraţia fierbinte, o tortură, ce mai! Iar primăvara care ezită să sosească, vine şi ea tot cu mască.

Dar să revin la ce spuneam. Ce am scris ultima oară poate crea impresia falsă că suntem un fel de Romeo şi Julieta despărţiţi de Coronavirus. Că eu, secretară într-un spital, aş fi în pericol să mă infectez şi de aceea este raţional să trăim în apartamente diferite, eventual planete diferite. Nici pe departe! Da, sigur, mi-a scris imediat după ce a apărut primul text ca să mă asigure că lui îi pasă de mine şi că de fapt vrea să fie cu mine, chiar dacă este adevărat că nu vrea să se infecteze de la mine. Dar nu, nu există între noi o iubire ca între Romeo şi Julieta! Tocmai faptul că nu vrea să se infecteze de la mine arată că nu suntem Romeo şi Julieta. Nu dorim să împărtăşim unul soarta celuilalt. Dacă e să crape, nu are decât să crape de unul singur.

Plus că ăia erau doi copii cretini, în timp ce noi suntem trecuţi bine de prima tinereţe. Amândoi avem joburi, avem tot ce ne trebuie, nu ne împiedică nimic şi nimeni să fim împreună, şi nici nu avem nevoie unul de celălalt întrucât suntem fiecare pe picioarele sale, stabil în viaţă. Însă, tocmai că nu mai avem vârsta unor tineri nesăbuiţi, ştim că doar un nebun şi-ar dori să transforme amorul într-o rutină. De ce, dacă iubeşti pe cineva, să omori iubirea locuind cu acela într-o casă? Dacă avem vârsta pe care o avem, am crescut copii până i-am făcut adulţi, am fost în relaţii de atât de lungă durată încât şi ideea de a o lua de la început cu altcineva mă face să ţip, îmi vin numai înjurături la gură, atunci de ce să stricăm o fantezie minunată?

Sau poate că vă gândiţi că eu lucrând într-un spital, având de-a face zilnic cu oameni cu boli incurabile, unii fiind aduşi direct cu patul, alţii în scaun cu rotile, mulţi aşteptând pe hol în timp ce urlă de durere, eu în principal, aş putea fi cumva afectată, cumva s-ar fi putut produce stricăciuni în sistemul meu de gândire şi aş fi damaged goods. Dar - cum am explicat cuiva care m-a întrebat cum de suport un asemenea mediu de lucru, dacă a trebuit să mă obişnuiesc în timp, dacă am făcut un efort uriaş şi inuman să mă adaptez - trebuie să fii deja de dinainte un anume fel de om ca să ai o asemenea meserie. Aşa cum sunt medicii. Nu e pentru toată lumea. Unii cedează psihic şi se lasă.

Culmea este că în ziua de azi întreaga lume s-a transformat într-un spital şi toţi lucrează în el, nu numai lucrătorii din sănătate ştiu că există oameni tare bolnavi şi că ei mor zilnic, că moartea nu este rezervată doar pentru cei foarte bătrâni care mor de moarte naturală după o viaţă plină. Dintr-o dată toată lumea este confruntată cu propria mortalitate. Moartea nu mai este o abstracţiune, un final posibil cândva într-un viitor îndepărtat, ci este o loterie şi se întâmplă acum. Pentru prima oară întreaga lume a devenit conştientă de faptul că oameni mor lângă ei şi că ei ar putea fi în mod aleator, următorii. Pentru prima oară lumea sigură şi previzibilă în care trăiam, s-a transformat într-un joc de ruletă rusească şi toţi suntem forţaţi să îl jucăm.

Plus că eu nu-l iubesc.

Ce să iubesc la el? Când mă uit la el mi se face rău. Nu că eu aş fi vreo frumuseţe, ci că e el prea pocit. Vai de capul lui cum arată. Mă fac dracu' de ruşine cu e! Mi-e jenă pe stradă. Cu labele picioarelor uriaşe, ca un clovn rătăcit în lumea reală, o figură grotescă a imposibilităţii de adaptare, şi grăsimea din jurul taliei, ştiţi, inelele alea de grăsime care n-ar trebui să fie în locul în care sunt, aşa cum se depune la ăia trecuţi, cu un cur teşit şi ochi fără culoare. Nici mâini frumoase nu are! O dată i-am făcut pe ascuns nişte poze cu telefonul mobil când era dezbrăcat în baie şi le-am tot privit câteva zile la rând, până am hotărât că mă traumatizez singură. Un maimuţoi cu un penis până aproape de genunchi.

Acum o să gândiţi, aha, asta explică totul. Nu explică nimic. Mai staţi pe aici, curând o să vorbesc cum este cu femeile la care menopauza bate la uşă. Că de-aia îşi iau bărbaţii femei tinere, că alea sunt pline de hormoni şi mai pot! În uscăciunea totală şi ţesuturile atât de subţiate că se sfâşie, mai bine ne spânzurăm amândoi. Să îi arăţi unei femei la menopauză un asemenea mădular e ca şi cum i-ai arăta un instrument de tortură. Cine crede că o să trăiască aşa toată viaţa, făcând sex cu un pahar din cea mai bună şampanie în mână şi caviar alături, îşi face planuri greşite pentru viitor. Atât de greşite, că îmi vine să râd. Biologia o să-l trădeze, ea nu cunoaşte loialitatea. La sfârşit, un spectacol bun de operă, o carte sau un tablou e tot ce îţi mai rămâne. Şi un job. Cine n-are job, e pierdut. Şi o cuşcă. O cuşcă din aceea cu zăbrele, ca pentru câine, trebuie să se găsească pe amazon, pentru un câine foarte mare. Apoi tu cu un pahar din cea mai bună şampanie poţi asculta muzică relaxată în timp ce el stă închis în ea, cu mâinile legate la spate şi căluş în gură.

Sau dacă aţi afla ce slujbă are el, aţi spune, asta nu numai că explică dar şi pune punct. Nu! Fals! Am banii mei! Eu nu am acces la banii lui şi fiecare are viaţa sa. Uneori mă întreb dacă toţi marii barosani care au putere de viaţă şi de moarte asupra foarte multor oameni au aceleaşi fantezii, să vină secretara peste ei în biroul lor grozav, să le măture cu braţul actele importante de pe masă şi să le dea câteva şuturi în coaie. Deci spuneam că nu numai că banii nu joacă niciun rol, nu stau pe lista lui de plată, nu, nu avem o relaţie atât de josnică şi înfiorătoare ca aceasta, dar şi sexul este la fel de plictisitor ca un spălat pe dinţi în timpul căruia îţi mai şi răneşti din greşeală gingiile, ca ele să nu se mai oprească din sângerare. Iar dacă se gândeşte cineva că există diverse tehnici sexuale care ar mai putea salva ceva, iar se înşală. Tot de la hormon vine ce ţi se pare frumos şi ce ţi se pare respingător. Priviţi oamenii tineri, plini de energie vitală şi hormon, pentru că asta îi defineşte cine sunt.

Dar să revenim la bani. Sigur că nu m-aş duce chiar peste tot unde mă duce el, că ar fi bani aruncaţi, dar dacă aş vrea musai, mi-aş putea permite... o dată. Şi oricum este mai bine când plăteşte altcineva, asta e clar. O dată, a doua oară oricum e plictisitor. După ce ai ceva îţi pierzi repede interesul pentru acel lucru. Contează doar adrenalina cuceririi, apoi când senzaţiile tari slăbesc în intensitate, totul îşi pierde oricum orice valoare.

De aceea voi enumera aici din nou ce nu suport eu în aceste vremuri de molimă. Nu suport să port mască. Este pură tortură. Până acum purtam mască la figurat, iar acum am ajuns să purtăm la propriu. Nu suport să stau în casă. Trebuie să ies în stradă, am nevoie să iau trenul şi să merg la serviciu. Trebuie să mă plimb prin oraş. Trebuie să mă comport ca înainte, sau altfel îmi pierd minţile. Ideea pierderii a ceea ce este înţeles drept normalitate, pierderea mulţimii, a pădurii, a excursiilor şi concertelor, a muzeelor, a restaurantelor, mă înnebuneşte mai rău decât ideea de Coronavirus.

Acum trebuia să mă aflu în Bucureşti cu el. Toamna trecută l-am dus în ultima zi la Muzeul de Artă. Nu am ştiut că toate acele capodopere se mai află în România, credeam că s-au găsit nişte escroci care să vândă tot, dar nu, e totul acolo. Şi pentru că ne-am dus şi târziu, nu am apucat să vedem tot, iar el a fost foarte supărat şi a spus că trebuie să vină neapărat să vadă restul. Că data viitoare când venim, primul lucru pe care-l facem este să mergem la Muzeul de Artă. În loc de asta, nu ne-am mai văzut de două luni, relaţia noastră este pe sfârşite, schimbăm doar mesaje despre spectacole de operă, iar eu iau trenuri în care nu mai cunosc pe nimeni.

Notă: Romanul "Omul cu ciocanul" de Simona Cratel este în curs de apariţie la editura Limes.